Tandrețe pe încredere – Ana Barton

Mă tot uit la mine, mă tot uit la oameni. Tandrețea este, poate, golul nostru cel mai mare în timpurile astea. O fi fost și mai demult, dar eu mi-o amintesc bine din copilăria mică, bunicii mei o practicau cu fervoare. Făceau experiențe de tandrețe pe mine. Am pierdut-o însă, din lipsă de exercițiu, pe parcurs. N-am mai primit-o, am uitat s-o cer, am pierdut s-o dau. Am devenit stângace și, credeam eu, rațională, cerebrală. De fapt, rece, cumva uscată.


Cu cât am crescut, cu atât mi-a fost mai frică și să dau, și să primesc tandrețe. Credeam că, dacă dau, risc să mă fac de râs, iar dacă primesc, atunci mă angajez în ceva în care nu voiam să mă angajez afectiv. Adică nu eram pregătită. Sau poate nu voiam pur și simplu. Am avut multe momente în care, exaltată fiind, am făcut gesturi tandre, care erau prietenești, la mine prietenia fiind o formă mai consistentă de iubire, însă acele gesturi au fost interpretate într-un sens diferit de acela pe care li-l dădusem eu, așa că m-am trezit în situații jenante, pe care n-am prea știut să le gestionez altfel decât fugind.


De la un moment dat, n-am mai făcut deloc gesturi de tandrețe, de teama de-a nu fi interpretate aiurea. M-am pus, am crezut eu, la adăpost de malentenduuri. De fapt, m-am răcit și mai tare, m-am conținut și mai puțin. Ca să nu fiu rănită, credeam eu. Dar și ca să nu cumva să fiu iubită. Asta aveam să aflu peste mult timp în care am scos în lume doar o coajă.


Eram mama unei fetițe de unsprezece ani când i-am făcut o surpriză și i-am adus acasă o pisică. Pe Makeba. Își dorea foarte mult o pisică. Eu și fata ne descurcam bine cu tandrețea, aș zice chiar că foarte bine. O redescoperisem odată cu sarcina și explodase de-a dreptul odată cu nașterea copilului. Dar nu o exportam în afara fetei, nu se răsfrângea asupra altcuiva. Am avut câteva alunecări, s-au soldat însă cu durere, așa c-am renunțat.

Și-apare pisica neagră. Copilul s-a aruncat pe ea, pisica nu s-a opus, dimpotrivă. Adormeau amândouă pe-aceeași pernă. Un coup de foudre cum nu mai întâlnisem. Eu eram rezervată cu pisica, mă spălam pe mâini și când mi se atingea de picior, din unduirile ei naturale. Nici pisica nu mă băga prea mult în seamă.


După asta, a venit războiul. Am sterilizat pisica și trebuia să-i îngrijesc plaga. I-am pus un pansament, că atât m-a dus capul. Makeba l-a scos peste noapte și mi l-a adus trofeu la capul patului. Vezi că e cum vreau eu? părea să fie mesajul ei. În dimineața aia, am luat-o-n brațe și am legănat-o, i-am cântat, am vorbit cu ea. Pisica a tors și m-a mângâiat cu căpșorul ei negru și cu coada. Acolo a început o iubire. Am mai învățat de la Makeba cum ceri când vrei ceva. Direct. Și cum refuzi ceva. Tot direct.


Tot de la ea am început să reînvăț și tandrețea. Ușor-ușor. Makeba e o profesoară foarte dăruită de Dumnezeu, m-a luat după puterile mele. Care erau mici. Mi-a arătat întâi că tandrețea are legătură cu încrederea. Asta e lecția de căpătâi.

Pe urmă, au mai venit două pisici, Rumba și Fulger. Astea au exces de tandrețe, așa au fost ele dotate la concepție. Vin și ți-o dau când simt ele și te primesc tot când simt ele. Tu n-ai de unde să știi, dacă nu ești atent la semne. Am învățat să fiu. Au învățat și ele să fie atente la mine, așa că acum arareori nu suntem pe aceeași lungime de tandrețe. Și de compasiune, că, odată, când plângeam pe tăcute, dar cu niște lacrimi cât smochinele crude, Rumba a venit în fața mea și se uita la mine. Nu știu cât a stat, eu am observat-o la un moment dat. I-am zâmbit, iar ea s-a apropiat, s-a urcat pe genunchii mei, să aibă o poziție optimă, și-a început să-mi lingă lacrimile. Am plâns întâi mai tare, am oftat de câteva ori, dar pe urmă m-am oprit. Stăteam cu Rumba-n brațe, iar ea torcea. Eu mă uitam pe geam și parcă se spărseseră norii.


Acum, ele vin lângă mine și se-așază cu burțile-n sus. Aia-nseamnă că-ncepe ora de tandrețe. Când o pisică îți arată burta e bine să-nțelegi că are încredere în tine. Între timp, am început să export tandrețea și la oameni. Se mai întâmplă să fiu înțeleasă aiurea, dar acum pot să confrunt situația, chit că nu mereu foarte eficient. Sunt om, greșesc. Sau ăsta era pleonasm?


În fine, nu mă mai tem să arăt cu gesturi ce simt, când simt. Nici să primesc nu mă mai tem. Când nu mi-e clar, întreb. Sunt om, am limite. Și ăsta era pleonasm, nu-i așa? Cer și cu vorbe tandrețe, căci nu cred că sunt sfântul soare, iară lumea trăbă să se-nvârtă după mine. Lumea are, cum este și normal, momentele ei de apăsare, de alt interes, de preocupare, de-o doare măseaua sau e ruptă de șale. E și lumea om, are neputințele ei, la fel ca mine. Și cu acest al treilea pleonasm am încălecat pe-o șa și v-am spus tandrețea așa.

Descriere Ana Barton:

Sunt născută într-o zi de 13, cu omofor de zăpadă. Decembrie. Acum 45 de ani. Mama s-a bucurat mult când m-a văzut şi-a fost foarte mirată că mişc. Aveam 75 de centimetri şi semănam mai mult c-o tenie. A vrut să mă sărute pe obraz, dar arătarea care eram a deschis înfricoşător gura, mama s-a-nspăimântat de creatură şi mi-a scăpat pe gât bomboana mentolată care-i îndulcea primele ore de lehuză. A văzut că dau să mor, aşa că m-a luat de picioare şi m-a scuturat până mi-a sărit bomboana din gât. Am început, aşadar, această viaţă ca variaţiune a Albei-ca-Zăpada. Pe urmă, am început să mă uit la oameni. Nu-mi amintesc când am început, poate când m-a urcat tata pe acoperiş pentru că n-am fost cuminte. De pe tabla casei, lumea e tare fragilă. După ce-am învăţat să citesc, pe la cinci ani, m-am făcut maniheistă: oamenii erau buni şi răi, proşti şi deştepţi. A durat un pic să-mi crească nuanţe, dar a meritat. Acum, mai mult decât oricare zbatere a lor, cu nevoie de demonstraţie inclusă, caut să-i simt, caut să simt cum simt ei, caut să-i caut. Oamenii sunt cele mai ofertante întrupări posibile pentru că poţi să-i citeşti şi să-i scrii în timp ce-i iubeşti. Am scris devreme și-am debutat târziu, la 40 de ani, din smerenie faţă de arta literară, faţă de artă, în general. Trăiesc în bună pace şi-n sporadică înţelegere cu daimonul propriu. Din uniunea asta s-au născut niște nervi, niște sperieturi groaznice, niște momente de exaltare, puține, e drept, niște plânsuri, nici alea multe, plâng puțin, rar și foarte prost, niște revelații, câteva credințe și… literatură.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.