Singurătatea ca sentiment de solitudine vs. sentiment de însingurare (2)

M-am gândit să continuu cu un alt articol legat de această temă, de data aceasta prezentând pe scurt câteva din ideile principale ale psihiatrei și psihanalistei, Frieda Fromm-Reichmann, din lucrarea On Loneliness, scrisă în 1959. 

Eseul reprezintă una dintre pietrele de temelie ale studiilor asupra fenomenului de singurătate fiindcă, între timp, cercetătorii au confirmat faptul că singurătatea este atât de monstruoasă pe cât o descria Fromm-Reichmann, fiind asociată cu o serie de afecțiuni fizice și psihice. Interesul autoarei pentru singurătate s-a conturat în mod special, pornind de la o pacientă (Joanne Greenberg, devenită ulterior celebră datorită cărții autobiografice ”Nu ți-am promis niciodată o grădină de trandafiri”  – vă recomand și filmul!- în care-și descrie boala și tratamentul cu Fromm-Reichmann).

Aceasta este o tânără catatonică, care a trecut printr-o perioadă de blocaj total al comunicării, cu o evidentă anxietate. Atunci când era întrebată cât de singură se simte, ea răspundea ridicând degetul arătător, pe care îl izola de celelalte patru. Fromm i-a interpretat acest semnal cu ”Acesta, singur?”. Ea a observat că pe expresia facială a pacientei a apărut o mare ușurare și mulțumire, apoi a deschis și celelalte degete. În următoarele două săptămâni, Fromm a continuat să comunice cu ea prin gesturi, cu ajutorul acelui deget, iar anxietatea pacientei a început să scadă, trecând astfel peste izolarea ei necomunicativă. ”Așa a ieșit, împreună cu mine, din singurătatea ei.

”În acest eseu, Fromm-Reichmann face diferențieri între tipuri de singurătăți. Ea se referă pe de o parte, la singurătatea determinată cultural, resimțită de oameni în societățile industriale, care deși este dureroasă, poate fi pusă în cuvinte. Acest tip de singurătate, trăit ca separare, solitudine, izolare, este experimentat la un moment dat de aproape toată lumea și chiar poate fi dorit și căutat de unii oameni, cum ar fi artiștii, exploratorii, pustnicii.

Este vorba despre o singurătate constructivă și dă exemple legate de cei cărora le place să se retragă uneori în natură, ori despre singurătatea căutată de artiști, inerentă procesului creativ. Apoi se referă la singurătățile temporare ale celor izolați de familie din cauza vreunei boli trecătoare, ori la suferința provocată de moartea cuiva drag sau în urma unei despărțiri amoroase. Aceste tipuri de singurătate contrastează cu cel de-al doilea tip, pe care Fromm-Reichmann îl vede ca fiind patologic – ”singurătatea reală”.

Această formă este negativă și nu permite posibilitatea creativității, reglării și dezvoltării, ca aspecte de îmbogățire internă. În încercarea de a-i înțelege originile, Fromm-Reichmann consideră că această singurătate este în legătură strânsă cu o profundă izolare, fie experimentată voluntar de marinari și exploratori, ori involuntar de cei care devin prizonieri în închisori, ori de psihotici. Când vorbește despre ”singurătatea reală”, Fromm se referă la oamenii paralizați emoțional, care trăiesc o ”singurătate neconstructivă, chiar dezintegrantă, care duce în final la dezvoltarea stărilor psihotice”.Fromm-Reichmann afirmă că ”ființa umană este născută cu nevoia de contact și tandrețe” și că ”acest dor rămâne în om de la începutul copilăriei pe tot parcursul vieții”.

Ea spune mai departe că experiența de a fi încătușat de singurătatea reală este o durere care nu poate fi comunicată, fiind prea intensă pentru a fi exprimată în cuvinte. ”Față de alte experiențe emoționale necomunicabile, singurătatea nici măcar nu poate fi împărtășită. Chiar dacă cealaltă persoană are abilități empatice, acestea sunt obstrucționate de o anxietate foarte mare.” Starea este atât de îngrozitoare, fiindcă ”odată adâncită, amintirea acesteia rămâne atât de terifiantă, încât dacă ar fi să vorbească despre ea, pare să o facă din nou activă.” Din acest motiv, sentimentul singurătății reale este necomunicabil.

Fromm-Reichmann, F. (1959) – On Loneliness

Mă numesc Monica Micleușanu, am devenit psihoterapeut psihanalitic în urma absolviriifacultății de psihologie, a unui master de psihanaliză și a unei formări în cadrul Asociației de Psihoterapie Psihanalitică Insight.  

Interesul și curiozitatea pentru psihanaliză au apărut de la prima facultate, cea de Teatrologie, UNATC București (să tot fie 20 de ani de atunci!), unde i-am studiat pentru prima dată pe Freud și Jung, într-un soi de ABC teoretic psihanalitic care m-a ajutat atunci  în analizele teatrale. Adică să înțeleg un pic mai bine textul, subtextul și contextul acțiunilor din piesele și/sau spectacolele de teatru. Îmi perindam mintea prin hățișurile psihologice ale personajelor, încercând să descifrez ce anume se află în spatele comportamentului lor, cum au fost înainte de ”aici și acum-ul” situației prezente, ce le-a determinat să iubească și să urască cu atâta ardoare, cum au ajuns să se trădeze, să se răzbune, să se omoare sau să fie atât de fideli, devotați cuiva sau unei cauze, să fie buni și nebuni, miloși, romantici, visători, naivi, (in)capabili de a acționa, de a pune în cuvinte stările, emoțiile lor etc. Mă preocupau nu doar narativul, forma a ceea ce mi se înfățișa ci și istoricul, cauzele, conținutul, fondul afectelor ”bune” și ”rele” ce țin de problematicile existențial-umane în general.

Aceleași întrebări despre dinamicile intra și interpsihice, intra și inter-relaționale reprezintă pentru mine un proces continuu de cunoaștere a celuilalt și de autocunoaștere. Acum, în cabinet, am în fața mea oameni (nu personaje din texte, nu obiecte de cercetare) cu trăiri de tot felul, cu suferințe și bucurii, cu obstacole și reușite, cu dezamăgiri și speranțe, oameni pe care încerc să-i înțeleg și de la care am de învățat tot timpul. A ști să asculți și să vezi ce se află dincolo de cuvinte, de necuvinte, de acțiuni și inacțiuni reprezintă pentru mine cea mai mai provocare. Acest ”a ști” nu înseamnă nici omnisciență, nici omnipotență ci este strâns legat cu a ”nu ști”, poziție care mă pune în rolul de a chestiona și de a mă chestiona, de a fi curioasă de imprevizibilitatea și de transformabilitatea, pe scurt spus de complexitatea minții și comportamentului umane.

Parafrazându-l pe Shakespeare prin cuvintele lui Hamlet, a ști sau a nu ști, este exact spațiul tranzițional de care avem nevoie întotdeauna în relația terapeutică deopotrivă cu a fi alături de celălalt (să-l susții) și a fi împreună cu celălalt (să-l conții) la bine și la rău. 

Monica Micleușanu. Tel: 0727 820 924