Singurătatea ca sentiment de solitudine vs. sentiment de însingurare (1)

Zilele trecute, fiind în autobuz, am auzit întâmplător un fragment, crop de discuție între două femei care păreau în jur de 55-60 de ani. Una dintre ele, profund îndurerată, a spus ceva de genul următor: ”Stau singură în casă și vorbesc cu poza lui. Nu o să mai fiu niciodată fericită și tot ce știu este că nu mai vreau pe nimeni.”

Habar nu am ce au vorbit acele doamne mai departe pentru că au coborât, însă mi-a rămas ecoul acelei voci atât de triste, atât de fără speranță. Mi-am permis să fantasmez fie că a divorțat, fie că soțul ei a murit. În oricare dintre situații, acea femeie a suferit o pierdere în urma căreia a rămas singură. Apoi m-am gândit că atunci când pleacă cineva iubit de lângă tine, resimți o singurătate intolerabilă (pentru o perioadă mai mică/ mai mare de timp sau pentru totdeauna).

Pare că nimeni și nimic nu-ți va acoperi vreodată pierderea. Te simți alienat, deposedat de tine, eul se dizolvă, își pierde granițele și stabilitatea. Pari dintr-odată ”ocupat” de celălalt care nu mai face parte din viața ta, dar de care te agăți pentru a-i prelungi existența. Singurătatea pe care o resimți este legată simultan pe două planuri: cel extern (acea persoană nu mai este în mod real, fizic lângă tine) și pe plan intern (odată cu dispariția acelei persoane se rupe o bucată din tine).

De aici și disperarea care se aude în bocetele populare: ”Unde te-ai dus? Cui mă lași?” Această pierdere poată să fie sau să nu fie procesată/elaborată fiindcă ține de capacitatea fiecăruia dintre noi de a da sens, de a subiectiva, de a numi suferința prin care treci. Este foarte greu dar nu imposibil de a integra pierderea. Ca acest lucru să se întâmple, îți trebuie suficient curaj de a te lăsa în suferință și la fel de suficient curaj de a te desprinde de suferință, de a te elibera de ea.  

Pornind de la această secvență din existența cuiva, o experiență sau o posibilitate a oricăruia dintre noi, mi-am propus să abordez tema singurătății. Putem privi singurătatea fie ca stare fie de a fi fizicsingur, fie ca sentiment de însingurare, fie ca experimentare a solitudinii. În orice moduri ar fi descrisă, singurătatea reprezintă un aspect esențial ce face parte din condiția și existența umană.

Ne naștem cu nevoia de a fi în contact cu celălalt

Dezvoltarea noastră fizică și psihică începe cu nevoia de celălalt. A exista înseamnă ca un altul să-ți fi confirmat existența, să te fi îngrijit cu afecțiune, să te fi oglindit, adică să fi fost acolo pentru tine. Cum spunea Winnicott ”un bebeluș singur, așa ceva nu există!”. Vorbim aici de o unitate, comuniune mamă-bebeluș, copilul fiind total dependent de îngrijirile mamei. Copilul are nevoie nu doar de a mânca, a bea, a fi schimbat de scutecele murdare (acțiuni funcționale – handling) ci și de a i se vorbi cald, blând, afectuos, de a fi mângâiat, liniștit într-un mediu susținător, protectiv, hrănitor emoțional (holding). Cu alte cuvinte de a fi văzut, ascultat, înțeles, adică ne-singur.

Încetul cu încetul, odată cu procesul de creștere, copilul internalizează această imagine a mamei liniștitoare și se poate desprinde, autonomiza achiziționând capacitatea de a se juca singur în prezența unei mame disponibile dar nu intruzive (mama ”suficient de bună”).  Chiar dacă implică un paradox, ”a fi singur în prezența cuiva”, pentru Winnicott (1958) această capacitate reflectă abilitatea copilului de a-și accesa experiența internă într-un mod creativ și autoreglator.

El se poate juca liniștit, știind că, în caz de nevoie, mama este acolo. În aceeași idee, îl pot aminti pe Freud care, chiar dacă nu a vorbit în mod specific despre singurătate, s-a referit la frica de singurătate ilustrând-o cu o anecdotă amuzantă (vezi capitolul despre ”Angoasă” din  Introducere în psihanaliză, 1916-1917). În această anecdotă este vorba despre un copil care se teme de întuneric și o roagă pe mătușa lui să vorbească cu el. Mătușa îi răspunde că la ce bun, că oricum nu o vede. Copilul spune: ”Dacă cineva vorbește, se face mai lumină!”. Cu alte cuvinte, prezența unui celălalt atenuează fricile de singurătate ale copilului, care poate fi terifiat de propriile fantasme născute în întuneric.

Dacă unitatea mamă-copil este fisurată și, din diferite motive (suferințe masive, traume, depresii, psihoze etc.), mama nu este disponibilă pentru copil și refuză să-l recunoască, să îl vadă, să fie lângă el, atunci copilul va experimenta stări de singurătate insuportabile. Aceste absențe (fie fizice, fie psihice ale celuilalt, fie fantasmate de cel mic – toate ipostaze intolerabile pentru copil) aduc cu ele sentimente de gol, vid, lipsă care vor continua să-l înfricoșeze de-a lungul vieții. Ca adult va avea o nevoie permanentă de a fi recunoscut, văzut, de a nu rămâne singur, se va simți abandonat, trădat, neputincios, extrem de vulnerabil. Lipsa unei mame interne înseamnă incapacitatea de autoliniștire. Din acest motiv, multe persoane pot dezvolta anxietăți, depresii, asociate cu diferite tipuri de dependențe – alcool, droguri, tutun etc. Aceste substanțe vor fi investite inconștient ca reprezentând substitutul de mamă și vor fi folosite ca pe niște false obiecte tranziționale, cu iluzia că acestea îi vor putea liniști, calma, alina durerile și suferințele. 

Solitudine vs. sentiment de însingurare

Singurătatea ca sentiment de solitudine este atunci când ne putem retrage pentru a fi cu noi înșine sau mai bine zis a fi noi înșine. Solitudinea este în mod inerent valoroasă pentru că reprezintă creștere emoțională, maturitate și poate fi sursă de creativitate. Este o liniște anume în solitudine, fără să ai teama că te pierzi, că nu știi cine ești, ai un sentiment de continuitate a sinelui, poți fi/exista/ființa în pielea ta. Este singurătatea ”sănătoasă”, aceea care are la bază, în profunzimea esenței tale, achiziția mamei ”suficient de bune”, obiect intern asigurator, susținător și protectiv (de care am amintit mai sus) și care a știut să-ți liniștească și să-ți interpreteze stările de neliniște. În schimb, singurătatea ”patologică”, ca sentiment de însingurare/izolare, este resimțită foarte dureros, fiindcă suntem confruntați cu prăbușirea internă și cu disperarea. Acest tip de suferință este un mod de a nu a fi nici cu tine, nici cu celălalt, într-un soi de existență la limită, între viață și moarte psihică, o trăire de pierdere a contactului cu lumea internă dar și cu cea externă. Zombie, într-un cuvânt.

Sentimentul de însingurare poate să-ți sporească anxietatea și să eviți să stai singur, să ai nevoie de prezența concretă, reală a cuiva care să te liniștească, să pună mâna pe tine ca semn că ești acolo doar datorită acelei prezențe. Altfel, te-ai putea spulbera. Ca să nu mai trăiască acest sentiment de însingurare cu stările de anxietate insuportabile și să mascheze eventuala depresie de pe dedesubt, mulți fug în a face și în a avea. Sunt foarte activi, au de rezolvat multe treburi, bifează liste, fac cumpărături, adună bunuri, premii, laude … cu iluzia că păcălesc singurătatea resimțită. Astfel, achiziționează, posedă, depun, pentru a umple și a acoperi vidul, nimicul, lipsa.

Alții experimentează însingurarea ca pe o stază, încremenire, paralizie purtând în ei vidul, nimicul, lipsa. Este un tip de singurătate prin care cineva nu a putut înțelege și integra pierderile reale sau fantasmatice, fiind în imposibilitatea de a face doliu, de a face separări, de a transforma o suferință intolerabilă într-o suferință căreia să i se dea un sens. Când suferința capătă sens, ne putem liniști și (re)crea un spațiu intern pentru relații, proiecte și investiri emoționale noi. Adică avem din nou speranță, vitalitate, ne putem iubi pe noi înșine și pe ceilalți, putem îmbrățișa viața bucurându-ne de fiecare clipă.

Senzația de continuitate a ființei umane este legată de faptul că omul poate să facă legături în interiorul lui, unind trecutul, prezentul și viitorul cu tot ceea ce reprezintă sinele lui ca existență. Mai mult, sentimentul de completitudine și autenticitate este atunci când omul se simte în conexiune nu numai cu sinele său cât și în relație cu ceilalți. Dacă dintr-un motiv sau altul aceste legături se rup, atunci omul este damnat la izolare, înstrăinare de sine însuși și de ceilalți, trăind spaima cumplită de a rămâne singur.   

Freud, S. (1916/1917).  Introducere în psihanaliză, Opere esențiale, vol.I, Editura Trei, 2010Winnicott, D. W. (1958). The Capacity to be Alone. The Maturational Processes and the Facilitating Environment, New York: International Universities Press

Mă numesc Monica Micleușanu, am devenit psihoterapeut psihanalitic în urma absolviriifacultății de psihologie, a unui master de psihanaliză și a unei formări în cadrul Asociației de Psihoterapie Psihanalitică Insight.  

Interesul și curiozitatea pentru psihanaliză au apărut de la prima facultate, cea de Teatrologie, UNATC București (să tot fie 20 de ani de atunci!), unde i-am studiat pentru prima dată pe Freud și Jung, într-un soi de ABC teoretic psihanalitic care m-a ajutat atunci  în analizele teatrale. Adică să înțeleg un pic mai bine textul, subtextul și contextul acțiunilor din piesele și/sau spectacolele de teatru. Îmi perindam mintea prin hățișurile psihologice ale personajelor, încercând să descifrez ce anume se află în spatele comportamentului lor, cum au fost înainte de ”aici și acum-ul” situației prezente, ce le-a determinat să iubească și să urască cu atâta ardoare, cum au ajuns să se trădeze, să se răzbune, să se omoare sau să fie atât de fideli, devotați cuiva sau unei cauze, să fie buni și nebuni, miloși, romantici, visători, naivi, (in)capabili de a acționa, de a pune în cuvinte stările, emoțiile lor etc. Mă preocupau nu doar narativul, forma a ceea ce mi se înfățișa ci și istoricul, cauzele, conținutul, fondul afectelor ”bune” și ”rele” ce țin de problematicile existențial-umane în general.

Aceleași întrebări despre dinamicile intra și interpsihice, intra și inter-relaționale reprezintă pentru mine un proces continuu de cunoaștere a celuilalt și de autocunoaștere. Acum, în cabinet, am în fața mea oameni (nu personaje din texte, nu obiecte de cercetare) cu trăiri de tot felul, cu suferințe și bucurii, cu obstacole și reușite, cu dezamăgiri și speranțe, oameni pe care încerc să-i înțeleg și de la care am de învățat tot timpul. A ști să asculți și să vezi ce se află dincolo de cuvinte, de necuvinte, de acțiuni și inacțiuni reprezintă pentru mine cea mai mai provocare. Acest ”a ști” nu înseamnă nici omnisciență, nici omnipotență ci este strâns legat cu a ”nu ști”, poziție care mă pune în rolul de a chestiona și de a mă chestiona, de a fi curioasă de imprevizibilitatea și de transformabilitatea, pe scurt spus de complexitatea minții și comportamentului umane.

Parafrazându-l pe Shakespeare prin cuvintele lui Hamlet, a ști sau a nu ști, este exact spațiul tranzițional de care avem nevoie întotdeauna în relația terapeutică deopotrivă cu a fi alături de celălalt (să-l susții) și a fi împreună cu celălalt (să-l conții) la bine și la rău. Monica Micleușanu. Tel: 0727 820 924

Pentru a vedea profilul altor psihoterapeuți recomandați de site-ul nostru poate fi accesată pagina dedicată.

______________