Partea plină a paharului sau negarea durerii

Mulți oameni sunt buni psihologi, fără a fi chiar psihologi. Adică sunt dotați de la natură cu fler, inteligență, cu o anumită capacitate de empatie, dorință de a ajuta oamenii să treacă mai ușor peste probleme.

Chiar și noi, care astăzi suntem psihoterapeuți cu cabinete private tot așa am început: cu discuții amicale, în care apropiații ni se plângeau. Și una dintre metodele instinctive folosite în a ajuta era indicarea „părții pline a paharului” din situația respectivă.

Această metodă nu este fundamental greșită, ci insuficientă, nu este un panaceu, și uneori este oarecum dăunătoare.

Să spunem că bietului om i-a murit mama – o apocalipsă pentru sufletul celor mai mulți dintre pământeni. Chiar și cei care au crescut în orfelinate, care nu și-au cunoscut niciodată mama, dacă află deodată că undeva, departe, o femeie – mama lor – a murit sunt îndurerați.

Imediat apare încurajarea de tip „partea plină a paharului”:

 „Dar bine că îl mai ai pe tata, e minunat!”

Sau:

„Da, dar a apucat să te vadă căsătorită, la casa ta. A murit fericită. Asta-i viața! Toți murim!”

Sau un om își pierde un deget, o mână ori un ochi. Și prietenul care aplică „partea plină a paharului” sare cu încurajarea:

„Bine că mai ai 9 degete, sau un ochi, sau o mână. Ia uite la clipul ăsta de pe youtube, tipul nu are mâini deloc, și e speacker motivațional. Îți dai seama ce bogat ești cu o mână? Nu trebuie să te ajuți de bărbie, ca să te urci pe canapea, nu te târăști ca viermele. Conduci și mașina, ești ok.”

La așa niște argumente, de bun simț, bietul om fără mână ce poate spune decât să aprobe, aparent ușurat? Însă, dedesubt, drama lui continuă, caseta rostogolește mai departe durerea de a fi rămas fără o mână.

Altfel spus, suferința lui nu este văzută, nu este luată în seamă, nu se lucrează cu ea.

În cabinetul unui psihoterapeut – și mai ales dacă este vorba despre psihoterapia psihanalitică (derivată din Psihanaliză, cea mai profundă, ca nivel de lucru în structura personalității), problema ta este considerată reală. RE-A-LĂ!

Nu există „probleme mici” și „probleme mari”, nu există o evaluare disprețuitoare și comparativă a problemelor celor care vin la cabinet – pacienți sau clienți sau analizanzi.

Fiindcă orice „problemă mică” stă pe o umbră mare, pe o frică străveche, pe o durere uitată. Nu noi alegem ce e important, nu arbitrar, după criterii „din birou!”.

Ci primim valul de durere, orideunde ar veni. Și abia apoi mai vedem. Împreună.

_____________________________________________________________________

____________________________________________________________________

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.