Interviu cu psihoterapeuta Ioana Scoruș

„Să-i iei un interviu clasic psihoterapeutei Ioana Scoruș s-ar putea să fie oarecum nepotrivit”, mi-am spus. Ea însăși a fost jurnalistă, a luat interviuri, prima ei carte de interviuri vizează lumea psihanalizei românești de la primele preocupări în domeniu până la apariția „Paradoxurilor psihanalizei în România” (2007), apoi a scris proză, iarăși o carte-interviu cu psihiatrul Ion Vianu, plus o activitate bogată de tip psihoeducație combinată cu articol de opinie pe Facebook, vizând mai ales psihologia copilului, doamna Scoruș fiind formată în Psihanaliza Copilului și Adolescentului, în cadrul Fundației Generația. „Așa încât, ce are de spus, spune în cărțile, articolele și postările dumneaei, un interviu poate nu ar fi cea mai bună idee”, am conchis, ca să am de ce mă răzgândi, mai apoi.

Mizând pe priceperea doamnei Scoruș în jurnalism datorită căreia sperăm că nu o să ne facă precum unii scriitori care tind să răspundă în interviuri prin vagi reproșuri cum că lucrurile despre care sunt întrebați le-au spus în cărți (ceea ce ar duce, de fapt, la inutilitatea oricărui interviu cu un scriitor), purcedem la a o întreba.

Dan Cârlea:

Psihanaliza românească a evoluat mult din anul 2007, când apărea cartea dumneavoastră „Paradoxurile psihanalizei în România”, și a mai evoluat și mentalitatea oamenilor care acceptă mai ușor să se recunoască buni de pacienți și nu…nebuni dacă intră într-un cabinet de psihoterapie.

Vorbiți-ne, vă rog, despre ce diferențe percepeți între acele timpuri și astăzi, sub aspectele pe care le-am menționat.

Ioana Scoruș:

Fără îndoială, ceva, ceva s-a mai schimbat, și anume faptul că azi oamenii acceptă cu puțin, doar cu puțin mai mare ușurință să apeleze la serviciile unui psihoterapeut. Clișeul conform căruia dacă mergi la psihoterapeut înseamnă că ești nebun încă este în vigoare, încă face victime. Multe. Pe de altă parte, persistă lipsa de informare cu privire la diferența dintre psihiatru și psihoterapeut. Marea majoritate nu știe în ce fel de cabinet ajunge. Nu știe că există mai multe școli de terapie, nu o interesează pe mâna cui se dă, nu știe că are niște drepturi, măcar acela de a avea acces la certificatul de psihoterapeut eliberat de către Colegiul psihologilor. Și de aceea oamenii ajung la fel și fel de pseudospecialiști, care profită de lipsa de informare și se dau drept ceea ce nu sunt. Suntem, încă, în Evul mediu, îmi pare rău s-o spun.

D.C.:

La cabinet ajung părinți cu copii care au diverse probleme, însă uneori cererile părinților față de psihoterapeut par să semene cu dorințele posesorilor de câini, atunci când îi duc la o școală de dresaj.

Ce vă cer uneori părinții „programatori de copii” și cum gestionați aceste situații?

I.Ș.:

Din fericire, am foarte puține cereri de genul acesta. Sau, mai corect spus, cererile sunt frumos ambalate, sub forma plângerilor. De două cazuri îmi amintesc în mod special: un cuplu, venit cu fetița de 7 ani, povestește, foarte mândru, cum își crește copila fără diferență de gen. Am crezut că nu pricep bine. Da, da, răspunde mama, o femeie a cărei anxietate o puteai simți și vedea de la depărtare, adică încercăm să o creștem ca și cum nu ar fi nici fată, nici băiat. Considerăm că o fată poate face orice face un băiat și invers, așa că nu am vrut s-o limităm cu clișeele de gen. Tatăl, un bărbat mimând siguranța de sine, intervine și el și întărește, în deplin acord și armonie, ceea ce spune mama. Pur și simplu nu-mi venea să cred. I-am întrebat ce anume doresc de la mine. Cererea mi s-a părut halucinantă: să o determin pe copilă să reușească să stea concentrată la lecții cât mai multe ore pe zi.

Mama era învățătoare și își aducea fetița la clasă încă de la 5 ani, în afara faptului că de la 4 ani era ținută la masa de lucru, unde tata o învăța matematică. Fetița deprinsese deja noțiunile primilor doi ani de școală astfel încât acum, când ea însăși ajunsese „în mod legal” în prima clasă, era plictisită după primul semestru și nu mai voia să lucreze deloc. Știam că sunt în centrul unei alianțe patologice, pe care simțeam că nu am nici o șansă să o înving. Realizam că meseria mamei îi dădea ocazia să impacteze și alți copii cu problematica ei. Știam că avea să fie prima și ultima întâlnire, așa că m-am hotărât, oricât de nedemn de un psihoterapeut ar fi, să încerc măcar să produc o breșă în alianța lor, în patologia lor de cuplu.

Le-am spus deschis că mi se pare a fi o mare problemă a lor, a părinților, dezideratul pe care și l-au propus cu privire la copil, ca și cum și-ar fi propus să anuleze însăși natura fetiței, că acest deziderat arată, de fapt, problematica fiecăruia în parte dar și a cuplului, că fetița este victima sigură a modelului educațional pe care l-au ales și că modelul nu este altceva decât amenajarea unei boli sau a mai multora. Le-am spus că ceea ce văd eu este o fetiță pe cale de a se prăbuși, în pragul depresiei, tristă, fragilă, fără poftă de viață, plictisită și obosită și că i s-a furat copilăria. Dacă veți continua în acest fel, nu peste multă vreme copila va fi pacienta unui spital de psihiatrie, am conchis. Oamenii au fost șocați de discursul meu. Dar pe chipul amândurora am văzut frica. Sper că am reușit ceva, ceva, nu știu, pentru că de atunci nu i-am mai întâlnit. A fost cea mai cutremurătoare întâlnire cu un cuplu.

A  doua amintire neplăcută a fost cu mama unui băiețel de 9 ani, care a venit la prima (și ultima) noastră întâlnire cu o listă de cerințe pe care trebuia să le îndeplinesc în privința transformării copilului, pe baza principiului „eu plătesc, eu poruncesc”. Femeia mi s-a părut total incapabilă să fie o mamă suficient de bună. De o aroganță copleșitoare, țăcănind ostentativ din tocuri, a scos, pur și simplu, lista cu cererile pe care și le notase și a început să mi le citească, de parcă era într-un magazin și-i cerea vânzătoarei produsele de care are nevoie. După 10 minute am anunțat-o că ședința s-a încheiat, că nu pot colabora cu un părinte care-și consideră copilul o mașinărie care poate fi upgradată pe bază de comandă.

D.C.:

„Am făcut un copil, ne dorim să facem ce e mai bine ca să ajungă un adult mulțumit cu viața sa, un om care să simtă că și-a găsit drumul”, ar putea spune niște părinți care nu vor să-și programeze copilul. Ce le-ați spune?

I.Ș.:

Sunt puține cererile de genul ăsta, dar există, totuși. În general, astfel de părinți nu vor „programarea” copilului, vor sfaturi pentru ei. Vor, cu adevărat, să fie niște părinți buni, dar constată că ajung, uneori, în anumite momente în care nu știu cum să procedeze mai bine. Cum psihanaliza este non-directivă, nu mă erijez într-un mai bun cunoscător, ci lucrăm efectiv pe exemplele pe care le dau, pe acele momente în care ei nu știu dacă procedează sau nu bine. Le analizăm împreună, propun alternative (deci la ceva deja întâmplat). Vreau să spun că suntem… practici. În aceste cazuri nu vorbim despre un demers psihanalitic, ci despre câteva întâlniri în care părinții să înțeleagă greșelile pe care le-au făcut, astfel încât să nu se mai repete. Sigur că dacă reușesc să observ vreo problemaatică serioasă la vreunul dintre ei, semnalizez lucrul acesta și propun, dacă simt că pot avea succes, începerea unei terapii cu cel la care observ acea problemă.

D.C.:

Dacă puteți povesti un caz care v-a marcat mai deosebit, vă rugăm să o faceți.

I.Ș.:

Întâmplarea a făcut să am parte de un caz dificil la începuturile muncii mele de  psihanalist. Cu cazul acesta am mers într-o supervizare de un an, și bine am făcut. Așa încât la succesul acestei terapii, care a durat trei ani, a contribuit și Daniela Luca, supervizoarea mea de atunci. Era vorba despre un băiat de 11 ani, dublu transplantat, organul care necesitase transplantul fiind același, la o distanță de un an. Prima oară donatoarea fusese mama, a doua oară, organul fusese prelevat de la o persoana care decedase. Copilul cunoștea aceste amănunte. La momentul începerii terapiei, copilul se afla în iminență de rejet, așa încât simțeam o mare presiune și o mare responsabilitate. Lucrurile erau complicate de divorțul părinților și de plecarea fratelui mai mare de acasă, la facultate. Ca și cum nu era suficient, bunicul, cu care familia locuia și cu care copilul avea o foarte bună relație, tocmai murise.

În afara faptului că, datorită problemelor de sănătate, copilul fusese nevoit să-și întrerupă școala doi ani, doar acesta fiind un motiv suficient pentru a da peste cap un copil, aflat la acea vârstă și așa problematică. A fost o muncă infinită, atât cu Daniela Luca, vreme de un an, în supervizare, cât și cu chirurgul care efectuase transplanturile și care urmărea copilul. A fost uluitor pentru toți să descoperim cum este simbolizată în corp nu doar problematica preexistentă, ci și cea aferentă stării de sănătate din acel moment, care punea efectiv viața copilului sub riscul morții, cum se intricau sau se clivau structuri și procese, cum se puneau în act fantasmele și visele copilului, multe dintre ele de dezintegrare, cum se ducea lupta asupra deciziei inconștiente dacă să folosească sau nu problema medicală pentru obținerea unor avantaje.

Fiecare răceală a băiețelului o trăiam ca pe un coșmar îngrozitor, știind că, aflat sub imunosupresie, o banală răceală putea avea urmări catastrofale, fiecare nou medicament pe care trebuia să-l ia în afara tratamentului pentru menținerea transplantului devenea un alt motiv de coșmar, neștiind dinainte cum avea să impacteze tratamentul imunosupresor, fiecare telefon venit de la mamă era dătător de spaime, neștiind la ce să mă aștept, dar anticipând în negativ. Mă rog, una peste alta, a fost cazul pe care am învățat foarte multă tehnică psihanalitică, am învățat să tolerez în mine lucruri greu de dus, am învățat, cred, să accept. Mi-am mărit limitele.

Poate datorită acestui caz, mai apoi am putut lucra foarte bine cu patologiile psihotice, de care foarte mulți se feresc. În fiecare an, de 10 ani încoace, primesc câte două mesaje de urări și mulțumiri de la mama copilului, copil care azi nu mai este copil deoarece are 23 de ani, mesaje în numele mamei și al băiatului, și așa aflu că totul este bine cu el. Iar faptul că băiatul însuși nu m-a căutat niciodată în acest răstimp știu că este un semn cât se poate de bun.

D.C.:

„Trecutul e trecut, a murit”, spune o vorbă în care crede sau, mai bine zis, vrea să creadă multă lume. Însă în cabinetul de terapie trecutul tropăie continuu, dansând amestecat cu prezentul și cu fanteziile despre viitor. Vorbiți-ne despre „leapșa” fricilor, urilor, neputințelor, speranțelor, iubirilor, opiniilor, în general al felului de a fi în lume pe care o dau părinții copiilor și cât de posibilă este eliberarea ulterioară a adultului prin terapie.

I.Ș.:

Pe de-o parte în mod inconștient, pe de alta datorită mimetismului copilului mic, foarte multe conținuturi psihice sunt transferate copilui de către părinții săi și foarte multe dintre atitudinile, posturile, modul de acțiune și de a gândi ale părinților sunt preluate de către copil. Copilul se „formatează” foarte repede, iar apoi acele setări se permanentizează, rigidizându-se. Părinții sunt cei care, fără să știe, „învață” copilul frica, ura, iubirea, neputința, temerea, speranța, tot. Prin propriul model. Eliberarea este posibilă prin psihoterapie psihanalitică dacă pacientul se potrivește acestui cadrul terapeutic și dacă alianța terapeutică se naște. Trebuie s-o spunem: nu oricine poate trece printr-o psihanaliză și, chiar dacă poate, e posibil să nu poată cu orice psihanilist. Ca în orice cuplu, trebuie să existe o compatibilitate. Apoi, depinde de capacitatea de regresie a fiecărui pacient. Unii pot mai mult, alții, mai puțin. Deci, da, multe pot fi reparate/remediate, dar asta depinde, în special, de datele personale ale fiecărui pacient. Are capacitate de simbolizare? Are capacitate de decentrare? Are capacitate de reverie? Are capacitate de a tolera? Da, este vorba despre o sumă de capacități, dar majoritatea deține aceste capacități.

D.C.:

Modelul tradițional al familiei – mama în interior, casnică, prezentă, chiar supra prezentă și tatăl mai mereu plecat „după vânat” nu mai este de actualitate. Femeile sunt tot mai implicate în cariere și activități în afara casei, iar bărbații află tot mai multe despre parenting și încearcă să fie tați…suficient de buni.

Cum sunt în general familiile care ajung cu copii la dumneavoastră în terapie?

I.Ș.:

Cu toate că formarea mea de bază este în lucrul cu copiii, pacienții adulți sunt majoritari. Nu că lucrul cu copilul ar fi ceva esențial diferit de lucrul cu adultul. Pacienții copii nu depășesc o medie de maxim 20%. În ultimii ani, cam jumătate sunt părinți corporatiști, numărul lor crescând de la an la an. Sunt părinți care petrec foarte mult timp la muncă, de aceea contactul cu copilul este diminuat, mulți copii fiind mai degrabă crescuți de către bunici sau mergând la after school. Copiii resimt acut lipsa părinților, dezvoltând, firesc, un atașament special pentru bunici, care nu convine părinților, care resimt acest lucru sub forma „mi s-a furat copilul”. Sunt și copii cărora le este mai bine la after school și vor să stea acolo cât mai mult timp, pentru că părinții sunt obosiți și nedisponibili după orele de program iar copiii resimt neplăcut acest lucru. Mai există o categorie, destul de numeroasă, a copiilor al căror tată, în general, lucrează în străinătate. Există, în aceste cazuri, o suferință greu de imaginat iar lucrul cu acești copii este foarte dificil, căci nu poți suplini prin terapie lipsa părintelui și nici nu poți vindeca un dor cât se poate de firesc.

D.C.:

Ochiul dumneavoastră de terapeută vede în copii și adolescenți lipsa jocurilor „clasice”, afară, cu care generațiile noastre au crescut – jocuri pline de „pericol”, „murdărie”, „gălăgie”, de care telefoanele, tabletele și jocurile cu miză de dezvoltare personală îi țin sau i-au ținut departe?

I.Ș.:

Desigur. Pledez întotdeauna pentru joacă în aer liber, și niciodată pentru „activități”, cel puțin la copilul mic. Tehnologia, în privința copilului (și mai mic, și mai mare), este dușmanul meu. Este o mare, mare problemă această tehnologie atât de dătătoare de plăcere. Implicațiile sunt multiple, ar trebui o carte întreagă pentru a fi pomenite. Perturbările de dezvoltare, atât psihologic vorbind, cât și medical, există și nu sunt de neglijat. Din păcate, prea mulți părinți, ei înșiși confiscați de tehnologie, nu conștientizează uriașul dezavantaj pentru viitor pe care îl facilitează copiilor, oferindu-le acces la noua tehnologie. Am întalnit un caz în care copil de 2 ani nu-și făcea nevoile la oliță sau refuza hrana dacă nu era acompaniată de smartphone. Mi s-a părut grotesc să-ți lași copilul să ajungă în faza de a te manipula astfel, la asemenea vârstă. Dependența de tehnologie, care se insinuează rapid și nevăzut, nu este cu nimic diferită de alte adicții.

D.C.:

Pentru părinții care ar putea veni la dumneavoastră cu copiii vă rog să povestiți ce se întâmplă acolo, în cabinet, cum se lucrează, ce legătură va fi între ei și dumneavoastră, vă pot cere lucruri cu privire la copil sau vin ca la doctor, unde se lasă pe mâna lui?

I.Ș.:

În cazul în care copilul este cel care rămâne în terapie, și nu unul dintre părinți, va exista permanent o colaborare între mine și părinți. Ne întâlnim regulat, cu o frecvență pe care o stabilesc pe parcurs, întotdeauna cu copilul de față. În relația psihanilitică nu este loc de secret sau de alianță privată cu părinții, pe la spatele copilului, „să nu afle cel mic”. Totul este la vedere. Dacă părintele vrea „să nu afle copilul”, înseamnă că avem o problemă și încerc să rezolv acea problemă.

Majoritatea părinților are impresia că este suficient să-și aducă copilul în cabinet, și cu asta terapeutul preia problema iar părintele se simte degrevat, crezând că rolul lui s-a încheiat. Este dificil uneori să-l faci pe părinte să-și modifice această așteptare, de aceea am mereu grijă să le spun că și ei sunt parte din echipă, că este vorba despre o colaborare între noi și, dacă va fi să fie un eșec sau un succes, lucrul ăsta se va datora tuturor, în egală măsură, și nu strict mie, ca terapeut. Deci este vorba despre a lucra nu doar cu copilul, ci și cu părinții.

D.C.:

De curând am asistat la o scenă: vorbind cu o mămică, am fost întrerupți de apariția fiicei sale, care venea de la școală. Îmbujorată, surescitată, fetița a început să-i spună mamei ceva, pe ton ridicat. Nici urmă de agresivitate nu era atunci în fetiță, ci doar un copil plin de viață. Mama a pus-o scurt la punct: „Nu trebuie să țipi la mine!”.  Copila a fost vizibil rănită, și-a modificat discursul, ba chiar și postura corporală.

Vă rog să comentați această scenă – exemplu, plecând de la premisa că am asistat la ceva ce s-a repetat, ca stil, toată copilăria și va mai dura până copila va pleca de acasă.

I.Ș.:

Nu pomeniți nimic despre vârsta copilei. Văd în această vignetă (prea) scurtă un mod în care întâlnirea dintre copil și mamă este ratată. Ca și cum mama nu se poate adecva stării copilului. Par a fi pe paliere diferite ale comunicării, mama nu intră în contact cu starea fetiței, prin urmare o conotează greșit, oferind o reacție (admonestare) nepotrivită, de pe poziția de Supra-eu. Probabil că fetița repetă inconștient scena tocmai într-o încercare perpetuă de a-i oferi mamei ocazia să repare, prin conectarea potrivită la ea. Dar mama nu face decât să eșueze tot mereu. Există ceva care scurticuitează relația. Poate că și mama repetă inconștient ceva ce i s-a făcut și ei. Poate că modelul este preluat și dus mai departe.

D.C.:

Deși au trecut 30 de ani de libertate a psihologiei, încă psihologul școlar este aproape ca și inexistent, prins într-o schemă de tip birocratic. Psihologii școlari sunt insuficienți ca număr, câte unul la mai multe școli, sunt ocupați cu hârtii doveditoare ale activității și nu specialiști de cabinet, care stau de vorbă cu copiii și părinții cu probleme.  

Dar la critici se pricepe toată lumea. Așa că vă propun un joc de imaginație: mâine sunteți numită Ministrul Educației, cu asigurarea (evident, utopică în realitate), că nu veți fi schimbată din funcție 10 ani, veți avea mână liberă și fonduri pentru orice.

Ce ați face?

I.Ș.:

Vă dați seama că nu se poate răspunde succind la așa întrebare. Ce pot spune fără să stau pe gânduri este că, în primul rând, mi-aș forma o echipă de specialiști autentici, pentru fiecare categorie de vârstă, pentru a reforma din temelii învățământul. Primele lucruri la care aș renunța ar fi toate cele care fac parte din categoria corectitudinii politice.

Aș interzice implicarea politicului în școală. Aș încerca să redau profesorului demnitatea statutului prin tot ceea ce presupune asta, aș interzice intrarea în sistem a celor fără pregătire de specialitate, aș redimensiona clasele stabilind un număr maxim de elevi, aș modifica numărul de specialități în domeniul psihologiei (cu toate că asta nu ține de ministerul educației, dar trebuie să o spun: nicăieri nu există atât de multe specializări în psihologie ca la noi, multe dintre ele niște mutanți cu denumiri hilare.) Aș apela la principiile învățământului clasic, aducându-le și adaptându-le prezentului. Aș face astfel încât  copilul să fie însoțit, pe tot parcursul școlarizării, începând cu grădinița, de către specialiști în psihoterapia copilului și multe, multe altele.

Dan Cârlea:

Vă mulțumim!

Ioana Scoruș este psihanalist cu practică privată în psihoterapia psihanalitică a copilului și adolescentului, adultului, vârstei a treia, cuplului și formator atestat. Își desfășoară activitatea terapeutică în Ploiești.
Pentru programări, poate fi contactată la tel. 0725 561 284
Este scriitoare, fiind autoarea a șase cărți (dialog, interviu, proză, poezie). Este activă în zona culturală, publicând în reviste de profil (Dilema veche, România literară, Apostrof, Tribuna, Familia, Orizont, etc).

Este membră a Fundației Generația – centru de psihoterapia psihanalitică a copilului și adolescentului, a Asociației Româno – Franceze de Psihoterapie și Psihanaliză – André Green și a Colegiului Psihologilor din România.

Și felicitări pentru designul superb al cabinetului!

2 Comments

  1. Foarte interesante și concrete, afirmațiile dumneavoastră. Aș fi dorit ca interlocutorul dumneavoastră să vă întrebe, printre altele, ce este, din punctul dumneavoastră de vedere, normalitatea. Desigur, cu generalizări, dar detaliate. Așadar, mulțumiri și felicitări pentru munca, extrem de migăloasă, pe care o efectuați. O compar, fără să am nici un fel de cunoștințe, cu munca unui arheolog.

    • Aveți dreptate, este o muncă de arheologie, de reconstituire, de refacere și de re-facere, ați intuit corect. Mulțumiri pentru aprecieri.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.