Interviu cu psihanalista si autoarea americana Nancy McWilliams

Psihanalista și autoarea americană de anvergură internațională Nancy McWilliams ne-a oferit, la mijlocul lunii cadourilor, cel mai frumos dar: un interviu realizat prin Skype, o întâlnire memorabilă între New Jersey și București, în care autenticitatea domniei sale a creat în răspunsuri un echilibru perfect între zona științifică și cea personală.

Senzația că ne cunoaștem de ani de zile, pe care o ai în dialogul cu mentorii care nu mai au altă miză decât a te ajuta să crești, era atât de vie încât, la finalul celor 56 de minute de interviu, invitata mea – psihoterapeuta psihanalitică și formatoarea Violeta Mancaș – și cu mine ne-am fi urcat în avion și am fi pornit-o spre New Jersey, să continuăm discuția cu Nancy.

Translator/traducător Adriana Bulz

Disclaimer

Datorită importanței muncii științifice a psihanalistei și autoarei americane Nancy McWilliams, ofer dreptul de preluare gratuită, integrală sau parțială a interviului următoarelor entități, pentru publicațiile lor online sau print: Societatea Română de Psihanaliză  https://www.srdp.ro/ ;  Insight – Asociația pentru promovarea psihanalizei teoretice și clinice  https://insight.org.ro/ ; FROPP – Fundaţia Româno-Olandeză pentru Psihoterapie Psihanalitică http://www.fropp.ro/Acasa.php  ; Fundația Generația http://www.generatia.ro/2018/ ; ACPP-B Asociația de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică din București  http://www.acppb.ro/  ; Asociația Română de Psihanaliză de Cuplu și Familie https://arpcf.ro/  ;  Asociația Română de Psihoterapie Psihanalitică http://www.psihoterapiepsihanalitica.com/   ; Asociația Română de Psihiatrie și Psihoterapie A.R.P.P.  https://e-psihiatrie.ro/  ; Asociația română de psihanaliza legăturilor de grup și familie „Enrique Pichon Riviere” https://www.psihanaliza-de-familie.com/  ; Asociatia Romana de Analiza Tranzactionala ARAT http://arat.ro/ .

Cu excepția entităților deja numite:

„Prezentul text este protejat prin drept de autor, conform prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Preluarea, citarea, modificarea, adaptarea și traducerea în orice limbă a textului, integral sau partial, sunt permise doar cu consimțământul prealabil, în scris, al autorului. Pentru solicitarea acordului autorului vă rugăm să ne contactați la (adresa de mail). Acordul autorului nu se prezumă a fi acordat în nicio situație în lipsa consumțământului în scris. Menționarea sursei nu echivalează cu acordul autorului. Încălcarea drepturilor recunoscute şi protejate prin legea 8/1996 atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, potrivit legii.” 

Multumesc doamnei avocat Ana-Maria Baciu, de la firma de avocatură „Simion&Baciu” https://simionbaciu.ro/ / Pagina Facebook

Stimată doamnă Nancy McWilliams,  ați reușit, prin lucrarea dumneavoastră „Diagnosticul Psihanalitic”, să duceți înțelegerile psihanalitice dincolo de specialiștii domeniului, deschizând cu adevărat psihanaliza clinică terapeuților de alte orientări, precum și medicilor psihiatri. Aș spune că este greu de găsit o lucrare mai puternică și mai eficientă ca pledoarie pentru psihanaliză decât această carte de psihodiagnostic, scrisă pe înțelesul oricărui specialist în sănătate mintală, dar fără a părăsi filonul psihanalizei.

Dan Cârlea:

Vorbiți-ne despre ecourile lucrării dumneavoastră „Diagnosticul Psihanalitic” în SUA și în alte zone ale lumii, atât printre oamenii care se formează în psihanaliză, cât și printre terapeuții de alte orientări.

Dr. Nancy McWilliams:

Am început să scriu cartea despre diagnosticul psihanalitic atunci când am realizat ce impact negativ avea ultima ediție a Manualui de Diagnostic și Statistică (DSM) al Asociației Americane de Psihiatrie asupra unei mai profunde înțelegeri a pacienților, deoarece aceștia categorizaseră totul, pe bună dreptate, gândindu-se la cercetători, pentru a discuta categoriile de simptome precum și prezența sau absența diverselor caracteristici ale simptomelor. Și am început să mă îngrijorez că înțelegerea tradițională a integralității persoanei avea să fie compromisă dacă toată lumea se antrena să gândească strict pe diagnostic. De mai mulți ani predam un curs la Universitatea Rutgers University’s despre cum să înțelegem materialul pacientului, mai ales la primele întâlniri, la primul contact direct.

Cred de asemenea că studenții mei s-au săturat să mă tot audă plângându-mă că nu există nici un studiu despre modul de gândire al psihoclinicienilor asupra suferinței psihologice, nu doar urmărirea simplei categorizări preformulate. Așadar pot spune că studenții mei m-au obligat să scriu cartea și nu am fost deloc surprinsă că a prins atât de bine în State pentru că știam că era necesară.  Cartea a fost tradusă în mai multe limbi est-europene precum și în majoritatea limbilor scandinave, în Parsă, Portgheză, Turcă, Japoneză, Chineză… Așadar a avut un impact foarte mare, peste așteptările mele. Apoi editorul meu m-a presat să scriu mai mult și am descoperit că am mari satisfacții făcând asta. Poziția mea în lumea psihanalizei a fost să încerc să promovez niște idei, pe care le consider foarte utile din punct de vedere clinic, care să fie folositoare și celor din afara comunității psihanaliștilor.

Cartea a fost folosită în interiorul comunității psihanalitice pentru predare la analiștii în formare dar eu m-am orientat mai degrabă spre cei de alte orientări, cei care nu cunoșteau ideile psihanalitice, aceia care credeau că este vorba despre a întinde pacientul pe o canapea și a-l pune să facă asocieri libere, cei care nu înțelegeau că există o tradiție serioasă în spatele acestui demers.

Dan Cârlea:

Cum v-ați apropiat de psihanaliză și care a fost traseul dumneavoastră ca pregătire? Cu cine v-ați făcut analiza personală?

Dr. Nancy McWilliams:

Am descoperit psihanaliza la aproximativ 18-19 ani. Eram la facultate și studiam științe politice. Consilierul meu educațional mi-a atras atenția că par o persoană cu aplecare spre psihologie. Mi-a sugerat să fac o teză despre teorie politică pe teoria politică a lui Freud. Și mi-a dat o copie a cărții „Civilizația și nemulțumirile ei”. Am citit-o, mi s-a părut extrem de interesantă, mi-au plăcut ideile lui Freud, apoi am început să citesc din alți psihanalisti care erau de găsit în 1965, cum ar fi Erik Erikson, Karen Horney, Rollo May, Herbert Marcuse și alți câțiva psihanaliști mai orientați politic. Pur și siplu m-am îndrăgostit de acest domeniu, mai ales de lucrările lui Theodor Reik.

Ceea ce m-a atras la lucrările lui era că, în 1965, el a fost prima persoană pe care o întâlneam care scria despre psihologia feminină, și sublinia diferențele acesteia față de psihologia masculină, fără să o trateze ca inferioară.  Acesta preceda cercetarea feministă iar diferențele de sex fuseseră mereu subliniate ca fiind deviații de la norma masculină. El scria despre forța experiențelor feminine în lume, iar eu mă simțeam respectată și înțeleasă.

După ce am absolvit și m-am mutat cu soțul meu la New York, am început să urmez cursurile unei facultăți din zonă deoarece nu studiasem psihologia la nivel de licență dar decisesem că voiam să fiu psiholog. Mi se părea atrăgătoare ideea de a fi cu niște oameni pe care să încerc să îi ajut, mi se părea că mi se potrivește mult mai bine decât predatul științelor politice. Am realizat că Theodor Reik era încă în viață, așa că i-am scris o scrisoare și l-am întrebat dacă putea să îmi acorde o întrevedere și să mă sfătuiască în legătură cu această carieră. Mă entuziasma idea că l-aș putea întâlni pe unul dintre apropiații lui Freud. El a avut amabilitatea să se întâlnească cu mine, iar eu l-am întrebat despre modul în care m-aș putea pregăti pentru psihologie și el mi-a spus că trebuie să mi se facă o analiză. S-a oferit chiar el să îmi facă analiza dar era foarte în vârstă și eu îmi pierdusem mama când eram tânără și știam că este o idee proastă să fac analiză cu un analist care avea să moară. Așadar am folosit recomandarea lui de a merge la o clinică pe care o fondase de pe lângă un institut pe care îl organizase ca psiholog. El fusese primul psiholog-psihanalist care obținuse acceptarea susținerii tezei de doctorat în psihanaliză, pentru el Freud scrisese un referat în care propunea ca o persoană fără pregătire medicală să poată deveni psihanalist. La vremea aceea nu eram conștientă de politicile din spatele acestei mișcări, avem 22-23 de ani pe atunci, dar m-am dus la institutul fondat de el și mi-a fost greu să îmi permit să merg la un analist cu experiență. Deci am mers la prima persoană desemnată din oficiu ca analist și care s-a dovedit a fi o combinație minunată de om respectabil, cumsecade, atent și flexibil, care m-a înțeles în profunzime. Îmi începusem analiza cu ideea că așa trebuia să fie la început – la fel cum abordasem și domeniul muzical – întâi muzică clasică și apoi folk – sau faptul că mai întâi învățasem latină și apoi franceză  –  m-am apucat să fac analiză cu ideea că voi învăța despre mine însămi, deoarece nu eram conștientă de faptul că sufeream la acel moment dar acesta era un adevăr de care nu eram conștientă. Analiza m-a ajutat să mă completez în moduri neașteptate. Nu cred că mariajul meu ar fi supraviețuit fără asta și nici copii probabil că nu aș fi avut în lipsa analizei.

Povestea se rezumă la faptul ca mama mea a murit când aveam 9 ani și apoi m-am atașat mult de mama adoptivă cu care se recăsătorise tatăl meu când eu aveam 11 ani și care murit la rândul ei când eram la facultate. Ambele au murit de cancer. Eu eram foarte ambițioasă și credeam cu tărie că nu pot fi mamă dacă vreau să am o carieră. Simțeam că e prea mult și acestea erau și determinările culturale din acea vreme. Dar prin analiză am descoperit că la nivel profund inconștient eu de fapt credeam că dacă devin mamă am să mor și de aceea de fapt gândeam că nu vreau copii. Odată ce am devenit mai conștientă de acest gând am început să vorbesc cu soțul meu despre cum am putea împărți responsabilitățile de părinte și am înțeles că le pot avea pe amândouă, ceea ce a constituit o diferență radicală. Acum am două fiice minunate care mi-au dăruit nepoți și am stiut de când aveam douăzeci și ceva de ani cât de importantă a fost această schimbare interioară. Următorul pas a fost să îmi iau doctoratul în domeniul psihanalizei și am parcurs cursurile institutului unde se formase analistul meu, iar oamenii cu care am lucrat acolo erau flexibili și creativi. Față de alte institute medicale la acea vreme, acesta era un institut ceva mai deschis unei abordări mai largi de perspective. Am avut o experiență foarte pozitivă și am fost capabilă să integrez faptul că făcusem o analiză cu adevărat terapeutică, ceea ce a fost satisfăcător din punct de vedere intelectual. De atunci încolo am continuat să învăț și să integrez și să le ofer și celorlalți aceste lucruri.

Dan Cârlea:

Consideră Nancy McWilliams că a fost pacientă, analizandă, sau beneficiară de analiză didactică?

Dr. Nancy McWilliams:

Toate trei la un loc! Mai mult de un an și jumătate am făcut analiza inițială, la douăzeci și ceva de ani. Când s-a născut a doua mea fiică m-am confruntat cu unele provocări de părinte pe care nu le reliefase prima analiză. M-am dus atunci la un alt analist pentru că primul meu analist murise. Aceasta a fost o femeie la care am mers timp de patru ani, o dată pe săptămănă, să mă întind pe canapea. Ea avea o orientare teoretică cumva diferită, era mai degrabă kleiniană. Primul meu analist fusese mai degrabă freudian. Ea m-a ajutat enorm. Și apoi, cam peste încă zece ani, m-am întors la tratament fiindcă am avut o dezamăgire personală foarte puternică. Deoarece ea se retrăsese pe atunci, am mers la un alt analist, școlit în tradiția psihologiei sinelui, care la rândul lui m-a ajutat foarte mult. Deci am avut parte de ajutorul a trei psihoterapeuți extrem de buni.

Dan Cârlea:

Dacă v-ați putea întoarce în timp, cea cu experiența de astăzi, la Nancy cea care abia se apucase de psihanaliză, ce sfaturi ați avea pentru ea?

Dr. Nancy McWilliams:

Aceasta este o întrebare foarte interesantă. Am avut o experiență pozitivă și lipsită de complicații pe parcursul stagiul meu psihanalitic. Nu cred că m-aș sfătui pe mine însămi să procedez cumva diferit. Singura problemă în stagiul meu de pregătire a fost când mi-am prezentat proiectul final de absolvire. Deoarece avusesem niște coordonatori atât de deschiși la minte și flexibili, ca și profesorii, nu cred că am anticipat cât de rigide erau ideile despre psihanaliză ale câtorva membri din comisia care m-a examinat. La început ei nu au fost prea încântați de ideile mele dar eu nu le-am dat atenție, deoarece fusesem o studentă foarte apreciată la institut. Fusesem orecum flexibilă față de pacient iar ei au fost de părere că nu făcusem cu adevărat psihanaliză. Am făcut apel la decizia lor, iar comitetul a revenit asupra ei pentru a-mi accepta absolvirea cu câteva condiții. Deci aceasta a fost singura problemă de care m-am lovit și cred că a provenit dintr-un soi de naivitate legată de niște abordări psihanalitice pe care pur și simplu nu le întâlnisem încă. Si cred că acest lucru s-a întâmplat deoarece îl citisem pe Freud ca fiind un autor foarte flexibil, înțelegător și autocritic, nu fusesem învățată să gândesc că există reguli de neîncălcat ale tehnicii psihanalitice. Nu fusesem învățată să gândesc că se poate să greșești în aplicarea lor. De fapt, abordarea relațională în psihanaliză a provenit de la profesioniști care au avut parte de analiști extrem de rigizi, care nu își recunoșteau propria implicare în ceea ce se petrecea cu diada terapeutică. Acest lucru a avut consecințe grave asupra unor pacienți, astfel că ei s-au apucat să corecteze abordarea mentorilor lor. Dar experiența pe care o avusesem eu nu se cerea corectată.

Dan Cârlea:

Vă rog să ne vorbiți despre evoluția psihopatologiei, despre ce se regăsește mai des în cabinetele de astăzi, prin comparație cu generațiile trecute de pacienți, generații mai apropiate sau mai îndepărtate de noi și, mai ales, despre cauzele cel mai des întâlnite ale dificultăților pacienților zilelor noastre.

Dr. Nancy McWilliams:

Aceasta este o chestiune foarte importantă și nu sunt sigură că eu sunt persoana cea mai potrivită să vă răspundă, deoarece cred că răspunsurile sunt mai degrabă sociologice și istorice. Dar pe parcursul ultimelor cinci decenii terapeuții au observat o schimbare în patologia pacienților. S-au accentuat problemele legate de respectul de sine, deci nu este nici o mirare că avem o creștere a psihopatologiei narcisiste, într-o cultură globală de masă unde oamenii nu se simt prea importanți. Mulți suferă de anxietate legată de starea lumii, cu schimbările de climă și amenințările nucleare. Viteza schimbării îi afectează profund pe tineri. Când am început să practic în 1972, eram încă studentă și am avut un pacient care se tăia singur, ceea ce mulți dintre colegii mei nu mai întâlniseră. Majoritatea credeau că este suicidal dar acum auto-mutilarea este un fapt comun, până într-atât încât există chiar site-uri pentru oameni care se taie singuri când sunt supuși la stres. Acolo se schimbă opinii despre cum se poate face asta cât mai eficient, iar terapeuții sunt copleșiți de acești pacienți care fac eforturi de auto-mutilare pentru a se simți vii.

A simți durerea, a vedea sângele semnifică a fi viu. Aceasta e o mare schimbare, ca și rata suicidului la adolescenți care a crescut simțitor de-a lungul anilor mei de practică. Acest lucru nu se poate datora faptului că oamenii ar fi devenit biologic mai vulnerabili la stres sau suicid, ci are de a face cu felul de lume în care trăim în prezent. Internetul este la rândul său o sabie cu două tăișuri. Pentru anumite categorii de oameni, el reprezintă o atenuare a suferinței. Cei din categoria minorităților cu orientări sexuale diferite descoperă că există alții ca ei, care au fost la rândul lor supuși persecuției și care au descoperit strategii de a face față.

Pe de altă parte, dacă ești pe Facebook și cineva te face de râs în mod public este o cu totul altă experiență decât ar fi fost înainte de apariția internetului, când un simplu coleg de clasă era rău cu tine. Există ocazia de a fi umilit în mod grav iar consecințele sunt teribile tocmai din cauza internetului. Oamenii au mai multă bătaie de cap cu separările, există asa numitul eșec de a se lansa din punct de vedere economic, este mai dificil pentru mulți să își părăsească familiile originare și să își construiască un cămin propriu. Acest fapt se datorează și telefoanelor mobile care ne ajută să ținem legătura cu ceilalți, tinerii întâmpinând dificultăți în a se percepe ca fiind pe cont propriu dacă părinții îi monitorizează continuu. Aceasta le scade încrederea de sine ca persoane autonome.

Deci nu știu cum să evaluez unde ne găsim din punct de vedere istoric, cred că, asemenea peștilor în apă, nu putem vedea decât apa, dar schimbările petrecute sunt multiple, avem o creștere a suiciduui și a preocupărilor narcisiste. Este mai accentuată depresia legată de starea lumii și presiunea asupra sinelui. Tinerilor li s-a spus că vor trebui să își schimbe locul de muncă de șase ori într-o viață pentru a putea face față schimbărilor. Ei nu mai au o viziune asupra a ceea ce sunt, care este rolul lor în societate și nu își pot face o imagine clară asupra desfășurării propriei vieți, cum au avut generația mea și cea a părinților mei. Viața în zilele noastre este brutală, iar psihoterapeuții pot încerca să trateze efectele dar cauzele se regăsesc mai degrabă la nivelul politic, sociologic și economic.

Dan Cârlea:

Kernberg „versus” Kohut…  Am pus ghilimele cuvântului și ideii de versus, cu un scop: îmi pare că în mintea multor practicieni în psihanaliză cele două viziuni teoretice și, implicit, abordări clinice asupra pacienților narcisici borderline ar fi într-o asemenea contradicție încât nu pot fi împăcate în munca de cabinet.  Ca și cum ar trebui să alegi: ori ești Kernberg-ian, ori Kohut-ian. Însă, poate, fixarea analistului într-o viziune care îi pune pe cei doi în opoziție ar putea fi păguboasă pentru pacienți, fiecare pacient putând avea nevoie, în diferite momente, ba de un Kohut, ba de un Kernberg. Vă rog să comentați pe larg aceste chestiuni (și aici îmi recunosc dorința de a citi, într-o zi, o lucrare pe această temă semnată de dumneavoastră).

Dr. Nancy McWilliams:

În cartea mea despre diagnostic, chiar vorbesc și despre această controversă. În experiența mea, terapeuții au unii pacienți care pot fi foarte bine descriși și abordați prin metoda lui Kernberg, pe când alții pot foarte bine să fie tratați prin intermediul lui Kohut. Chiar și eu am experimentat acest lucru. Steven Mitchell a scris ceva despre încercarea de integrare a celor două abordări. El a accentuat faptul că pacienții narcisiști au modul lor specific de a relaționa, care te poate face să te simți subapreciat sau idealizat dar trebuie să înțelegi că acesta este modul lor de a relaționa cu tine și dacă înțelegi asta atunci poate vei fi ceva mai flexibil în aplicarea diverselor abordări.

Pe Kernberg îl cunosc destul de bine, iar pe Kohut doar din scrierile lui și puțin prin intermediul fiului lui, pe care l-am cunoscut recent. Ei par  a avea temperamente foarte diferite. De exemplu, Kernberg pare a reacționa foarte prost când este idealizat, iar pe de altă parte adoră să schimbe păreri despre teoria psihologică. Nu recționează prost dacă îl critici sau dacă îi aduci acuzații de inconsistență, pe el aceste lucruri îl interesează. Ceea ce este un temperament total diferit de al lui Kohut, care era un om foarte de trebă, ca și Kernberg, dar căruia îi plăcea să fie idealizat. Ei aveau de a face cu tot felul de pacienți, toți cu tuburări narcisiste serioase. Kohut lucra cu candidații institutelor de analiză, care tindeau să îl idealizeze, iar Kernberg lucra cu pacienți borderline într-un spital psihiatric, care aveau tendința de a-l subaprecia în mod agresiv.

Combinația dintre temperamentele lor diferite și diversele tipuri de pacienți cu care lucrau este responsabilă de abordările lor diferite. Eu empatizez cu critica lui Kohut pe care o face Kernberg: dacă nu faci decât să rezonezi și să abordezi ruptura și reparația, acest lucru va crește stima de sine a pacientului dar nu îl va ajuta întotdeauna să relaționeze. Dar în același timp empatizez și cu Kohut: dacă provocăm o persoană cu preocupări narcisiste într-un mod ne-empatic, aceasta nu ne percepe și se simte criticată. Am urmărit filmări de cazuri reale ale lui Kernberg. Este extrem de respectuos cu pacienții. Iar când lansează provocări întodeauna își întreabă pacientul: Suntem de acord că aceasta este o problemă? Ceea ce nu se întâmplă mereu în scrierile lui. Deci și noi, ca terapeuți, trebuie să ne integrăm temperamentul, populația de pacienți, ca și posibilitățile teoretice de a le înțelege. Iar rigiditatea tehnică este un inamic în calea ajutorului psihologic pe care îl putem oferi. Cred că ambii domni erau destul de flexibili, deși abordările lor sunt permanent contrastante.

Dan Cârlea:

Și generația dumneavoastră și generația mea s-au format în vremea când internetul nu exista – internetul, cu toate ale lui, bune și rele. Datorită internetului putem avea acces cu ușurință la publicații, lucrări, însă aceasta poate duce la o mai mică aplecare autentică spre studiul „în adâncime”, spre statul în biblioteci. Studenții riscă să se mulțumească cu  înțelegeri de tip „fast food” și, poate, în viitor, să avem generații întregi de psihanaliști care să nu citească mai nimic din Freud și alți clasici dar care, folosind doar câteva cărți excelente ca pe niște „readers digest” ajung la o sumă de înțelegeri parțiale, „suficient de bune” pentru o practică de nivel mediocru. Vă rog să comentați aceste chestiuni, mai ales din perspectiva cadrului didactic ce sunteți.

Dr. Nancy McWilliams:

Ei bine, nu sunt sigură că acest lucru are să se întâmple…Poate că studenții mei sunt în mod deosebit dedicați studiului și sunt deciși să aprofundeze cât mai mult posibil dar văd că studenților încă le plac cărțile și sunt încă recunoscători pentru sursele ideilor lor, deci încă mai am speranță pentru cei care studiază psihoterapia că ei își doresc să aprofundeze studiul. Nu cred că vine de la terapeuți această tendință către superficialitate, cred că aceste presiuni vin de la companiile de asigurări și de la cei care încearcă să economisească și insită asupra faptului că psihoterapia este ușor de practicat dacă cunoști simptomele și efectuezi niște simple intervenții tehnice. Acest lucru servește interesele celor care vor să creadă că psihoterapia nu este dificilă, nu ia timp, nu implică laturile afective profunde ale experienței. Nu cred că această atitudine vine de la studenții care vor să fie terapeuți și care au un temperament ce îi predispune spre studiul aprofundat, atât al cercetării contemporane cât și al ideilor clasice. Cred că acest lucru este valabil la toate orientările. Studenții mei îl citesc pe Aaron Beck în original și Aaron Beck  a avut formare de psihanalist la origini. Așadar, dacă aceștia ajung să înțeleagă originile mișcării CBT (nota trad: Cognitive behavioral therapy) înseamnă că nu se mulțumesc doar cu soluții de pe Internet la problemele întâlnite. Problema este că mediul cultural vrea să simplifice radical lucrurile, să transforme psihoterapia în birocrație. Sunt convinsă că valoarea cărților va persista.

Dan Cârlea:

O altă problematică importantă este cea a neutralității psihanalistului, în contextul existenței internetului. Până acum vreo 15-20 de ani un pacient venea la un cabinet în urma unei recomandări a cuiva, iar acolo întâlnea un om necunoscut complet, un imens spațiu de proiecție. Acum unii analiști aleg să-și arate pe internet părți din personalitatea lor, își fac publice opiniile politice și sociale, arată ce le place și ce nu.

În aceste condiții se mai poate vorbi de psihanaliză, de neutralitate, de sondare a psihismului pacientului, sau doar de o relaționare pozitivă, bazată pe afinități, cu oarecare efect curativ?

Dr. Nancy McWilliams:

Ce întrebare interesantă! Sigur că nu putem să ne prefacem că suntem invizibili, nu cred că am fost vreodată.  Așa cum s-a observat în comunitatea relațională, pacientul își poate da seama cu cine are de a face din tonul vocii tale, aspectul biroului sau mesajul de pe telefon. Deasemenea, din scrierile tale… Nu cred că vreodată psihanalistul a fost un ecran gol. De fapt, eu cred că ideea de a rămâne cu totul ascuns pacientului este o pervertire a psihoterapiei.  Nu vei găsi noțiunea de ecran gol (blank screen) – nicăieri la Freud. El a susținut într-adevăr neutralitatea dar s-a referit la ceva destul de specific. S-a referit la faptul că nu trebuie să faci alianță cu pacientul nici la niveul ego-ului nici al super-ego-ului. O poziție neutră înseamnă să încerci să asculți toate laturile pacientului.

 La rândul său, el nu era invizibil pacienților și nici nu se aștepta să fie, această idee bizară a apărut cam pe la mijlocul secolului 20 la anumiți psihanaliști care au simțit nevoia să fie cumva sterili și a avut legătură cu comunitatea terapeutică care trebuia să dovedească că această procedură este la fel de sterilă și precisă precum chirurgia, de exemplu. Chiar Freud folosise analogia cu chirurgia, când încerca să îi convingă pe colegii lui să nu se mai angajeze în aventuri sexuale cu pacienții, ceea ce foarte mulți dintre ei făceau. De aceea a vorbit el despre neutralitate și abstinență, iar acest lucru a devenit un ideal care nu cred că îl reprezintă pe Freud în întregime. Există un pericol în psihanaliză, din cauza internetului, când oamenii se adreseaază doar analiștilor care gândesc la fel cu ei, ceea ce duce la un fel de scindare și o insuficientă explorare a anumitor laturi ale sinelui. Dar nici acest lucru nu reprezintă o noutate.

Pentru mine a fost totuși important, când mi-am început analiza în 1969, faptul că analistul meu îmi respecta convingerile politice. Nu aș fi putut să mă deschid față de o persoană care nu mă respecta și chiar am făcut presiuni asupra lui să îmi mărturisească punctul lui de vedere. M-am documentat despre el și m-am asigurat că puteam vorbi cu el fără să îmi fac griji că ar putea să mă considere bolnavă. Deci nici pe atunci ecranul gol nu era chiar atât de gol. Așadar pacienții meu vin cu o opinie formată despre mine, de obicei m-au căutat pe Google. Nu sunt mereu informați despre reputația mea și atunci mă bucur pentru că totul pare mai natural. Dar suntem de găsit pe Google și mi se pare că tot ce se poate afla despre mine este oricum ceva care poate fi integrat în terapie. Poți lucra cu faptul că pacientul te cunoaște, la fel de bine cum poți lucra și cu faptul că pacientul nu te cunoaște. Totul contribuie la relația de transfer, cunoașterea sau temerile lor…

Dan Cârlea:

Sunteți și cadru didactic, formatoare, așa că vă rog să recomandați o listă de lucrări absolut indispensabile, din punctul dumneavoastră de vedere, pentru o bază solidă a unui om tânăr care se pregătește de acum în psihanaliză. Un minim esențial. Un fel de „Biblioteca lui Nancy” pe care un student să și-o amenajeze acasă și să studieze temeinic acest domeniu atât de complex, și nu să citească pe apucate, ajungând un terapeut cu mari goluri în înțelegerea cazuisticii cu care se întâlnește.  

Dr. Nancy McWilliams:

Ei bine, eu am o părere foarte bine definită despre valoarea lecturii surselor primare, deci aș recomanda câteva lucrări ale lui Freud: „Interpretarea viselor”, în primul rând, pentru ni-l arată pe Freud când tocmai începea să își contureze ideile și putem să ne dăm seama de permanența și forța curiozității lui și putem descifra acolo originile psihanalizei. Aș recomanda și scrierile lui despre tehnică, pentru că lumea este de părere că Freud era cumva inflexibil, dar dacă citești îți dai seama că era de fapt foarte atent la modul diferit în care ar proceda alții. Singura problemă cu acele scrieri este că, din punct de vedere al sensibilității contemporane, are un stil foarte patriarhal, este evident faptul că scrie doar pentru alți bărbați. Atunci când vorbește despre importanța pastrării limitelor sexuale se referă la faptul că femeile vor încerca să te seducă, să nu cazi pradă lor…Dacă îi poți ierta tonul patriarhal și să apreciezi faptul că îi protejează pe analiști și pe femei de relații, cred că poți aborda oricare din aceste scrieri încercând să empatizezi cu problemele pe care autorul încerca să le rezolve, mai degrabă decât să le critici și astfel vei învăța mult mai mult de la el. Deci și „Psihopatologia vieții cotidiene” este o bună lucrare de început și cred că „Doliu și melancolie” ar fi articolul meu preferat din Freud. Aici se văd originile abordării relatiei de obiect în gândirea lui Freud. Așadar Freud ar fi în capul listei mele de recomandări.

O ador pe Melanie Klein dar ea are un stil dificil și este greu de înțeles dacă nu ai timpul necesar. Dintre scrieri ei, aș recomanda „Iubire, vinovatie si reparatie”, precum și „Invidie și recunoștință”, ca fiind cele mai bune. Winnicott este mult mai ușor de citit, aproape orice scrie el ar fi valoros pentru studenți; cartea lui Harry Guntrip despre fenomenele schizoide este un adevarat clasic, pe nedrept uitat. Cred că se numește „Fenomene schizoide, relatii de obiect și Self-ul”.

Michael Balint – „Defectul fundamental”, ar fi și el printre lucrările de top. Îmi plac și scrierile lui Frieda Fromm-Reichmann, „Principiul psihoterapiei intensive” este o carte minunată. Așa cum ziceam îmi plac scrierile lui Theodor Reik și chiar pot zice că îi invidiez lucrarea despre diferențele dintre sexe, dar „Listening With the Third Ear” este o carte de psihanaliză de o importanță crucială care nu prea se mai citește și care a anticipat mișcarea relațională cu aproximativ 40 de ani, printr-o înțelegere intuitivă a tehnicilor ca și prin ipotezele lui despre contratransfer.

Cartea lui Heinrich Racker „Transference and Countertransference” este iar foarte importantă. Kernberg este dificil de citit, sună ca ceea ce este, adică un vorbitor de limbă germană, dislocat cu familia într-o țară vorbitoare de spaniolă și care a fost obligat să scrie în engleză, așadar scrie într-o limbă terță, iar scrierile lui inițiale nu au fost bine editate. Dacă ar fi să menționez una dintre lucrările lui formative, cred că ar fi cea din 1984, cred că se numește „Tulburări grave ale personalității”, aceasta ar fi cea mai bună introducere la Kernberg. Kohut este de asemenea dificil de citit! Îmi place să le dau studenților cărți cu adevărat inspiratoare, cum ar fi „Psihologia sinelui”.

Ca surse secundare, care survolează varietatea de orientări psihanalitice, cred că aș recomanda pe Stephen  Mitchell și Margaret Black „Freud and Beyond: A History of Modern Psychoanalytic Thought”. În ceea ce privește mișcare relațională, există o scriere importantă a lui Philip Bromberg, precum și cartea lui Stephen Mitchell și Jay Greenberg „Object Relations in Psychoanalytic Theory” din 1983 este iar de o importanță critică. Thomas Ogden se adresează cu profunzime studenților și este un autor foarte talentat. Christopher Bollas – cu excepția cărții despre isterie care mi se pare foarte ne-empatică. Prefer lucrările lui mai timpurii. Despre oamenii cu psihologii disociate și traumatice există o carte grozavă co-editată de Jody Messler  Davies și Mary Gail Frawley „Treating The Adult Survivor Of Childhood Sexual Abuse: A Psychoanalytic Perspective”, despre supraviețuitorii adulți ai abuzului sexual din copilărie. Despre psihologia borderline îmi place ce scrie Russell  Meares, este un autor australian mai puțin cunoscut. O carte recentă de  Clara Mucci „Borderline Bodies: Affect Regulation Therapy for Personality Disorders” oferă o integrare minunată de idei psihanalitice, mai ales cele kernbergiene, cu neuroștiința contemporană. Este o integrare contemporană minunată… Sunt convinsă că uit să menționez multe surse importante.

Îmi plac mult scrierile lui Clara Thompson, care scrie foarte bine și se traduce ușor. Charles Brenner scrie foarte limpede, cam rigid, scrierile lui inițiale despre diversele anxietăți ale copilăriei sunt edificatoare. Glen Gabbard este un autor integrativ, are o carte excelentă despre psihoterapie. Îmi place ce scrie Donnel B. Stern  „Unformulated Experience: From Dissociation to Imagination in Psychoanalysis”,  despre experiența neformulată și cartea lui  Karen Maroda „The Power of Countertransference: Innovations in Analytic Technique (Wiley Series in Psychotherapy and Counselling  despre transfer și contratransfer)”.  

O carte foarte bună care să îi ajute pe studenți să înțeleagă cum un psihanalist transferă teoria în practică este cea a lui Deborah Luepnitz – „Hedgehogs love – the story of psychological intimacy” despre metafora cu porcii spinoși ai lui Schopenhauer. Este despre cinci cazuri foarte diferte pe care le-a tratat. Unul dintre ele este un copil care se simte vinovat, toți sunt oameni foarte diferiți cu probleme extrem de diverse. Deborah este de formație psihanalist lacanian, școlită de Klein și Winnicott, și ne arată cum se poate aplica o înțelegere teoretică acestor cazuri foarte diferite, dintre care nici unul nu a fost tratat în maniera tradițională, pe canapea, dar care au fost abordate cu o disciplină psihoanalitcă riguroasă. Sudenții mei sunt fascinați de această carte, care ne arată cum se practică de fapt psihanaliza, cu o abordare teoretică flexibilă.

Dan Cârlea:

Nu este ușor să fii studentul lui Nancy McWilliams!  (râsete).

Ce planuri științifice aveți pentru viitor?

Dr. Nancy McWilliams:

Eu nu sunt cercetător! Nu am mai făcut cercetare științifică de când am terminat masterul în 1974. Eu sunt cărturar și mă simt foarte mândră de scrierile mele. Dar dacă ar fi trebuit să continuu studiile, nu aș mai fi avut timp să îmi practic meseria, aceea de clinician. Și nu aș mai fi avut atâta experiență ca terapeut. Totuși încă mai studiez, proiectul meu actual este o carte despre supervizarea psihanalitică. Foarte multă lume în zilele noastre este interesată să se antreneze la un nivel înalt și să fie supervizată. Dar majoritatea cărților care își propun să vorbească despre aceste lucruri, sunt despre tehnicile de supervizare sau vorbesc despre antrenamentul deprinderilor terapeutice. Eu cred că supervizarea psihanalitică este ceva mult mai complex, fiind vorba mai mult despre dezvoltare personală, ca și despre dezvoltarea relației dintre cel care supraveghează (supervisor) și cel care este supravegheat (supervisee). Eu mă axez mai mult pe antrenamentul deprinderilor. Am un contract cu editura mea obișnuită, Guilford Press, ei mă așteaptă să le livrez o carte în septembrie anul viitor. Și dacă mă voi încadra în temenul stabilit, aceasta va apărea în primăvara lui 2021.

Dan Cârlea:

Vă mulțumim! La mulți ani!

Dr. Nancy McWilliams:

La mulți ani, sărbători fericite!