1. Despre Psihoterapia Psihanalitică

Ce este psihoterapia psihanalitcă? Este, după cum o văd eu, asigurarea unei relații umane pline de încredere și înțelegere, de o natură care intră în contact cu copilul traumatizat și profund reprimat, într-un fel în care îi permite unei persoane să devină, în mod constant, mult mai capabilă să trăiască, în siguranța unei relații reale noi, cu moștenirea traumatică a primilor ani de formare, care se strecoară sau erupe în conștient. – HARRY GUNTRIP (1901-1975)

Psihoterapia psihanalitică este potrivită pentru (aproape) oricine vrea să se cunoască mai bine, să se dezvolte personal sau să-și rezolve diverse probleme de viață, ori prezintă diferite simptome care îi afectează existența.

Este un demers de tip exploratoriu, specific psihanalizei, în care intervențiile de tip sfat, sugestie din partea terapeutului sunt reduse la minim, accentul căzând pe căutarea motivelor din spatele motivelor acțiunilor și felurilor omului de a fi, pe ce îi este frică și de ce, pe ce dorește de fapt și nu îndrăznește să facă sau să fie.

Astfel, omul se dezvoltă organic, din interior, crește natural, se reconstruiește pe sine, înțelegându-se din ce în ce mai profund și mai autentic, în același timp înțelegându-și și integrându-și altfel, mai sănătos, propriul trecut, cu oamenii importanți care i-au marcat existența.

Fiind o terapie cu bază psihanalitică este vorba de un demers de durată mai lungă, nu genul de terapie cu număr fix de ședințe și promisiuni de rezolvare a problemelor în 10 sau 20 de ședințe.

Însă și rezultatele sunt durabile, ele venind în urma „creșterii” naturale, a achizițiilor gradate, asimilate, și NU a unui nou „set” de idei, de reguli, de valori ale terapeutului care le înlocuiește pe cele ale pacientului.

Mintea crește și se îmbogățește și sufletul se eliberează de demonii reali sau de „monștrii de sub pat” care i-au marcat existența, formatând-o într-un anumit fel.

Exemplu: la momentul începerii terapiei un om poate să-și perceapă mama ca pe o teribilă abuzatoare (și, într-un anumit sens, asta și era pentru copilul aflat în evoluție), mereu nemulțumită, prea autoritară, agresivă, care nu i-a lăsat omului spațiu să fie, dar și să devină el însuși, să descopere și să trăiască existența altfel decât prin ochii și trăirile mamei.

Astfel, relațiile de viață ale pacientului, familia sa, felurile sale de a fi sunt marcate semnificativ de această interacțiunea cu mama pe care pacientul o vede într-o singură dimensiune: de abuzatoare.

Dar, pe parcursul terapiei, pacientul nu doar se întâlnește cu trecutul său așa cum îl știa, ci îl și descoperă în multiple alte dimensiuni, nebănuite.

Oarecum, ca într-un film SF, trecutul este reconfigurat, este recreat, odată cu noile înțelegeri și noile trăiri.

Pacientul își descoperă mama și ca fiind o ființă profund nefericită, aproape moartă de frica de a nu fi suficient de bună ca mamă, încercând să facă totul perfect – în alergarea unei fantezii străvechi ale sale, de când și ea era doar o fetiță plină de viață, dar crescută la rândul ei de oameni nefericiți, în condiții foarte grele.

Mama cea abuzatoare începe să fie văzută tot mai întreagă, cu aspectele ei pe care nici ea nu mai știa că le are, cu gingășiile primilor ani în care exigențele pretinse de perioada școlarizării nu apăruseră în viața ei și a pacientului, cu neîmplinirile ei, cu speranțele ei enorme, în privința copilului.

La capătul unui asemenea proces terapeutic, o împăcare caldă, autentică, are loc în abisul sufletului pacientului, apare nu o iertare forțată, „din minte”, forjată de cerințe artificiale, cu pretinsă moralitate, ci o împăcare din întâlnirea a două ființe întregi, cu toate ale lor. Mama și copilul – pacientul de astăzi – se întâlnesc cu toate ale lor și, astfel, cu tot ce ar fi putut fi. Într-un fel, mama a devenit alta pentru pacient, a devenit ceea ce ar fi putut fi. Pacientul poate, de acum, deveni ce ar fi fost.

Lumea se deschide din nou, posibilități noi de a fi în ea apar de la sine, în mintea pacientului și în viața sa de zi cu zi.