Fericirea și capacitatea de recunoștință

Fericirea și recunoștința sunt lucruri greu de definit și dificil de înțeles. Ceea înseamnă fericire pentru unii, poate fi o normalitate pentru alții, la un nivel superficial. Totuși, în acest articol voi încerca să explic ce înseamnă fericirea și care este legătura ei cu recunoștința.


Eu consider fericirea a fi o stare de respect. Respect ceea ce sunt, respect ce ești, respect ce este în jurul meu.
Pentru a putea dobândi o astfel de stare, este necesar în primul rând să depășim invidia. Invidia înseamnă să urâm o persoană pentru calitățile ei și să vrem să le distrugem. Este un atac, o agresivitate asupra a ceva ce dorim. Dorim un lucru, dar nu îl putem avea așa că vrem să îl distrugem.


Precursorul tuturor acestor persoane este mama. Ea reprezintă pentru noi ca și copii acea persoană minunată care are foarte multe de oferit și de care viața noastră depinde. Pe atunci noi suntem liniștiți dacă o avem lângă mine, dacă ne hrănește, dacă are grijă de noi și devenim deranjați dacă ea nu este disponibilă. Practic avem o mamă bună și o mamă rea. O altă perspectivă se referă la faptul că în acele momente, ea nu este o persoană separată de noi, ci este o prelungire a noastră care reprezintă pe de-o parte acea prelungire fără de care nu putem trăi sau acea parte care ne vrea răul, atunci când simțim că nu este cu noi.


În momentele cele mai dificile, cele mai încărcate emoțional, atunci când mama cea rea este prezentă, noi suntem invidioși pe ea, pe toată bunătatea pe care ea poate să o ofere și mai ales pe faptul că nu o putem avea mereu pentru noi. Astfel, invidia își face apariția.

Pe parcursul dezvoltării, învățăm că atât mama cea bună cât și mama cea rea este una și aceeași și că ea reprezintă o persoană distinctă, o persoană separată de noi, care poate avea dorințe și nevoi diferite de ale noastre. Acest lucru se realizează printr-un doliu. Ne dăm seama că mama pe care o iubim este aceeași ca și mama pe care o urâm pentru că ea nu este alături și că nu ne poate satisface toate dorințele și astfel trăim un mare sentiment de vinovăție cu privire la tot răul pe care noi l-am dorit mamei, pe care acum o vede ca fiind completă, și cu bune și cu rele.


Atâta timp cât mama bună este cea care predomină în mintea noastră, cât avem experiențe pozitive în proporție mult mai mare decât cele negative, noi ne întărim, reușim să ducem, să fim responsabili de tot răul pe care l-am dorit. Astfel, nouă ne pare rău de ceea ce s-a întâmplat și, împinși la spate de vinovăție, încercăm să ne reparăm greșeala.


Această reparație pe care o facem ne duce la ideea recunoștinței.
Recunoștința este un sentiment profund de mulțumire pentru tot ceea ce am primit. Acest sentiment stă la baza fericirii. Atâta timp cât recunoștința este una autentică și nu una forțată de o vinovăție prea puternică (de genul: mă simt vinovat și trebuie să fac orice ca să îmi răscumpăr acea greșeală), ea stă la baza fericirii.

Datorită faptului că mama reprezintă universul nostru atunci când suntem mici, o recunoștință cât mai profundă în relație cu mama are influențe asupra tuturor lucrurilor din jur. Suntem recunoscători pentru ceea ce ea ne-a oferit și ca adulți devenim recunoscători pentru ceea ce ne-a oferit viața și planeta, în general.


Așadar, este bine să vă gândiți încă o dată atunci când mergeți în vizită la părinți și să apreciați tot ce aceștia au făcut pentru noi. Chiar dacă i-am iubit și i-am și urât, ei ne-au oferit cât au putut și este bine să nu permitem invidiei să ne întunece mintea.

Tiberiu Seeberger
Psihoterapeut psihanalist
www.seeberger.ro
0760615143

Pentru a putea vedea profilele altor psihoterapeuți recomandați de site-ul nostru poate fi accesată pagina dedicată.

___________