Despre anxietate, depresie și „Haide, dragă, că te-alinți” – Laura Nureldin

Sau despre sufletul omului în vremea urii.

Absolventă de psihologie-sociologie, n-am profesat nici măcar o secundă. M-au furat viața, vremea, vremurile sau, pur și simplu, n-a fost să fie. Dar nu spun asta ca să mă laud, ci ca să înțelegeți contextul.

Psiholog fiind, n-am reușit să-mi recunosc – în niciun sens al cuvântului – primele atacuri de panică. Nu mă refer la primul- primul, ăla din copilărie; ci la astea de dată mai recentă. Mi-a fost greu să admit că palpitațiile nu erau din vina inimii, că sufocarea nu era de la plămâni și că tensiunea aproape de leșin nu era de la vreun AVC.

La un moment dat, am acceptat că erau, toate, semne pe care mi le dădea anxietatea. La început am „tratat-o” cu (scuzați) sictir – „Păi ce, mă face pe mine un atac de panică, acolo? Păi nu știu eu ce-i ăla? Ba știu, că am învățat la școală! Îi vin de hac de una singură, cu o mână legată la spate.”

Dar anxietatea e o specie de tulburare atât de perversă, încât face ea cumva și îți leagă la spate ambele mâini. Ba chiar îți trage și o perdea peste ochi și te golește de vlagă până când ajungi să funcționezi cu toate becurile de avarie aprinse-n bord.

Atunci vine prietena ei cea mai bună, depresia.

Am stat mult de vorbă și cu ea. E ceva mai liniștită decât anxietatea; ba chiar mult prea liniștită. Atât de liniștită, încât te face să zaci așezat pe canapea, cu ochii pe un perete, ore. Zile. Dacă n-ai noroc, săptămâni.

Eu am avut noroc. Noroc de oameni care m-au înțeles și care, în loc să-mi spună „Ce-ai, mă? Dă-ți și tu un șut în fund și mergi înainte, că alții au probleme adevărate și nu se plâng”, m-au susținut și m-au încurajat să cer ajutor. Le-am mulțumit, le mulțumesc și acum și, dacă nu mă ramolesc definitiv, o să le mulțumesc până la ultima suflare. Oamenii ăia mi-au salvat viața, și nu o dată.

Dar câți dintre cei care trec prin asta nu au norocul meu?

Din păcate, mulți. Prea mulți. Există convingerea tâmpită că, dacă nu e cu sânge și cu oase rupte, nu e bubă. Suferința psihică nu se bucură de „privilegiile” suferinței fizice. Dacă ți-ai rupt piciorul e ceva vizibil, palpabil (mai delicat, așa), concret. „Am piciorul rupt, nu vezi? Nu pot să merg la plimbare.”

Când ai psihicul rupt, nu e vizibil. Nu e palpabil. Nu e concret.

De multe ori, un om care trece printr-o suferință psihică este fie luat peste picior „te alinți, termină cu prostiile”, fie etichetat „nebun” (oare cine-i bunul care hotărăște care e ne-bun și care nu?) fie privit cu milă și ocolit, de parcă durerea din sufletul lui ar fi contagioasă.

Adăugați la asta repezeala (nu repeziciunea) cu care, în anii din urmă, ne-am obișnuit să judecăm și să dăm verdicte. Sau să ne însușim verdictele date de alții și să urâm sau să iubim la grămadă, pentru că așa ne-a zis Sfântul Influențarie-Izvorâtorul-de-Panseuri, cel care împarte oamenii în „progresiști” și „retrograzi”, în „liberi” și „slugi”, în „informați” și „proști” (pentru că, da, Sfântul Influențarie consideră că un om neinformat e, automat, prost, nu doar neștiutor).

Și urâm. Nici măcar nu urâm cu ura noastră, pentru că atunci ar fi, cumva, de înțeles – urăști pe cineva care ți-a făcut un rău. Urâm cu o ură străină, pe care ne-o asumăm și o înghițim așa, ca pe un medicament rău la gust, dar necesar ca să ne putem integra în rândul celorlalți urâtori. Iar ura ajunge să facă parte din noi.

Uneori, o îndreptăm asupra unui om care nu are o „bubă” vizibilă; pe care îl vedem zâmbitor și viu și credem că așa-i e și pe dinăuntru. Și nu facem decât să mai săpăm puțin în hăul care-l macină deja.

Alteori, ura asta străină adâncește propriul hău. Poate că tocmai cu ea încercăm să-l umplem, fără să ne dăm seama că, din ce-l hrănim cu ură, d-aia crește.

Însă, undeva, sub toată ura asta înghițită de bună voie sau aruncată cu găleata peste noi, mai sclipește palid o coajă de empatie. Abia mai pâlpâie, biata.

Cum ar fi s-o luăm de acolo, de pe fundul crevasei în care am reușit să ne transformăm sufletul, să suflăm funinginea de pe ea, s-o ștegem delicat cu puțină luciditate și să reîncepem s-o folosim?

Cum ar fi ca, atunci când ni se oferă – cu lingurița sau cu butoiul – o porție de ură prefabricată, să spunem, „Nu, mulțumesc. Țin un regim bazat pe rațiune și empatie, iar, în combinație cu ele, ura poate să producă reacții adverse grave.”

Într-un fel, ar trebui să le mulțumesc și urâtorilor, nu doar celor care, iubindu-mă, m-au ajutat să pornesc pe drumul ăsta complicat și inegal al vindecării. Urâtorii au fost cei care mi-au alimentat anxietatea și depresia până în punctul în care a trebuit să le privesc în ochi, să le recunosc drept ceea ce erau și să spun „Stop! Pentru mine, eu sunt mai importantă decât bătăliile sterile ale urâtorilor, oricine ar fi ei.”

Poate.

Totuși, n-am să le mulțumesc. Dar nici n-am să-i urăsc. Țin un regim bazat pe rațiune și empatie, iar ura creează dependență.

M-am născut pe 11 octombrie 1979, la Iași, din mamă bucureșteancă și tată sudanez. Despre tata am aflat la 35 de ani că trăiește, deci ăsta ar putea fi următorul meu roman 🙂

Am scris de când mă știu. Pe pereți, pe hârtie, în desfășurătorul de jurnal, pe blog. Acum, la „bătrânețe”, m-am apucat de scris povești.

Nici studiile, nici funcția nu mă recomandau pentru asta – sunt absolventă de Psihologie și am lucrat ca prezentator de știri din 2002 până în 2018. Am început cu un jurnal în engleză, am terminat cu ediții speciale și jurnale de weekend.

Îmi scriu cărțile în engleză, cu viteza medie de două pagini per pahar de vin. De fapt, sunt povești care se scriu singure; doar că personajele au nevoie de o dactilografă care să le spună istoria. Care să aștearnă pe un blank document felul în care ele, personajele, se descoperă pe sine și pe ceilalți.
E foarte mișto să termini de scris o carte și, la sfârșit, s-o revezi cu ochi de cititor proaspăt ieșit din transă.

E mișto să fii povestaș, vorba lui Llosa.

Laura Nureldin, povestașă. Mă bucur să vă cunosc. 

____________________

6 Comments

  1. Am citit…am plans… am continuat sa citesc…am plans din nou… Aveam impresia ca ma aflu in fata vietii mele, pe care cineva mi-a furat-o si a facut-o publica. Am ramas muta in fata randurilor scrise cu atat talent. M-am regasit aproape in fiecare sintom al anxietatii, in fiecare traire care duce la disperare… Cata sinceritate… Cata putere si hotarare pentru acel ,,stop” care poate birui in lupta cu depresia si salva vieti, dar pe care nu multi reusesc sa-l rosteasca. Mi-as dori sa va cunosc!

  2. Mulțumesc! Vă mulțumesc tuturor, din suflet, pentru toate cuvintele frumoase pe care mi le-ați scris. Nici nu speram ca mărturisirea mea să ajungă, așa, în sufletul atâtor oameni. Mă bucură asta și îmi întărește convingerea că e bine să vorbim despre astfel de lucruri. Bine pentru noi și bine pentru cei ce ascultă. Vă îmbrățișez!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.