Cu jurnalistul la „psihiatru” – interviu

interviu luat in anul 2009 psihoterapeutului Mihnea Popescu, pentru Jurnalul Național

Ştie că ne tragem realitatea pe ochi atât de bine încât ea ne sufocă uneori şi ce e dedesubt nu mai respiră.

De aproape zece ani, psihologul Mihnea Popescu îi ajută pe oameni să dea mâna cu ei înşişi. La cabinetul privat sau la Centrul Medical al Metrorexului vede ce mulţi nu văd şi aude ce nu se spune.

NEGOCIERI. Să intervievezi un psihanalist nu e lucru uşor, fiindcă el miroase imediat direcţia în care crezi tu, jurnalist, că ar trebui dusă discuţia, este deprins cu micile fente care pe alţii i-ar da în nas, e obişnuit să ţină “secretele”, trăirile, faptele, nu să le arunce pe taraba interesului – discutabil adesea – al publicului.

Iar, dacă psihologul a fost virusat înainte de câteva tinere jurnaliste de la ziare tabloid, misiunea se dovedeşte cu atât mai dificilă. Mihnea Popescu începe discuţia cu mine prin trasarea cadrului, prin înfigerea unor jaloane în spaţiul relaţiei noastre, o negociere cu perdea ca să ştiu ce poate oferi şi mai ales ce ar vrea să nu primească. Nu este un tip care vrea să apară prin toate gazetele, să dea sfaturi de viaţă, să te-nveţe ce să faci, ce să haleşti şi cum să te abţii, dar să nu fii frustrat, cum să te cerţi constructiv cu nevasta şi cum să nu-i crăpi capul soacrei.

Îmi spune că în relaţia cu jurnaliştii a simţit că “trebuie să mă las dus către acolo ca să meargă treaba, pentru ca ei să poată finalmente să-şi scoată nişte fraze foarte simple, de genul «e bine sau e rău dacă» şi în cele din urmă eram redus la nişte vorbe populare”. Discuţiile se purtau cam în modul ăsta:

“E bine să se întâmple asta, domnule psiholog?” “Păi staţi să clarificăm lucrurile.” “Bine, hai să le clarificăm.”

Şi după o jumătate de oră de nuanţări şi explicaţii psihologice se ajungea tot la concluzia că e bine sau e rău dacă se întâmplă cutare lucru. Desigur, în gazetă ajungea doar concluzia şi psihologul ar fi putut părea un simplu tip cu fler sprinţar care împarte iute fenomenele pe căprării şi ştie în orice moment cum e ok şi cum altminteri. Înainte de interviu i se spunea cu mare deschidere că poate să spună orice”, însă pe parcurs se dovedea că “pot să spun orice dacă spun în fraze simple, în expresii obişnuite, pe înţelesul tuturor şi dacă se poate să nu fie ceva nou, ci eventual ceva care deja se ştie”.

Îl întreb din ce cauză crede că se poartă discuţiile aşa. Din neprofesionalismul unor jurnalişti, poate? Nu muşcă mica momeală oarecum scandalagioaică, ci lărgeşte cadrul: “Presa are o politică perversă, nu vrea să audă, ci doar să vadă. Presa nu vrea să afle lucruri noi, ci de fapt vrea lucruri banale, recognoscibile de către public, dar ambalate interesant, excitant şi pe care să le atribuie unui specialist”. “Auci, asta a durut”, îmi şoptesc pe dinăuntru, să se audă mai tare.

PRECONCEPŢII. Cum privesc românii psihoterapia? “În trecut exista prejudecata că dacă ai o problemă sufletească şi ceri ajutor calificat eşti nebun. Ăsta era motivul care pe oameni îi făcea să evite psihoterapia. Schimbarea a pornit pe nişte căi lăturalnice cumva, instituţionale: companiile multinaţionale, marile firme folosesc în managementul resurselor umane tot felul de traininguri, de cursuri de gestionare a stresului şi astfel oamenii au început să ia contact cu psihologii şi în aceste întâlniri, care ţineau de obligaţiile de serviciu, au digerat ideea că ar putea avea nevoie de un psihoterapeut, că e ok să ai probleme sufleteşti şi că acestea pot fi abordate. Dintre oamenii care au fost implicaţi în asemenea programe ale resurselor umane din companii provine mare parte din clienţii psihoterapeuţilor”.

Mă interesez cum vede un psihoterapeut cu experienţă, care de aproape zece ani ia contact cu abisurile oamenilor la cabinetul propriu, schimbările prin care a trecut România din ’89 încoace.

“Dezbaterea publică este barometrul sănătăţii mentale a unei naţiuni, spune Popescu. În primii ani după ’90, în dialog era numai furie. Era suficient să apari în spaţiul public pentru ca imediat să fii condamnat. Toată miza discuţiilor era să arăţi că celălalt nu are dreptate, iar dacă avea dreptate atunci însemna automat că tu eşti dobitoc. Era un spaţiu otrăvit. De la o vreme s-au mai schimbat lucrurile, e drept că schimbările se fac foarte încet, uneori dezamăgitor de încet, dar se fac. Oamenii au început să realizeze că sursa răului nu e într-un dictator, într-un sistem, în ceva exclusiv exterior lor, ci şi în ei înşişi. O dată cu această acceptare începe şi însănătoşirea sufletească”.

Cum vin oamenii la psiholog? “Vin cu inima închisă, îmi confirmă Popescu bănuiala. Apar fie cu atitudinea «Cine e ăsta să mă ajute pe mine? Dacă nu au reuşit alţii nici cu pastile, nici cu raze, nici cu şocuri electrice, cum să mă ajute pe mine?», ori vin ca la un mare guru, într-un soi de pelerinaj, ca la un magician care dă din baghetă şi rezolvă orice. Ambele atitudini sunt de fapt construite pe aceeaşi schemă interioară: oamenii vin la terapeut ca la un centru de putere exterioară lor, care îi absolvă de orice responsabilitate şi de orice vină de a fi în situaţia respectivă. Ei vin într-o imposibilitate, se aşază într-un loc în care vindecarea e imposibilă. Aruncă toată puterea în celălalt, se debarasează de propria lor capacitate de a se videca. Prin psihoterapie ajungi să înţelegi că suferinţa noastră e creaţia noastră. Vedem cum ne apărăm de o situaţie interioară complicată prin această operă de artă care este tulburarea sufletească. Tulburarea sufletească ne ţine departe de noi înşine, ne apără de ceva din noi înşine. La baza patologiei sufleteşti stă conflictul dintre părţi din noi înşine”.

“Bine, dar oamenii ştiu că problema lor e cu soacra, să zicem, nu cu părţi din ei înşişi, nu-i aşa? Cum faceţi să înţeleagă cum stau lucrurile?” “Soacra trezeşte o părticică din el. Avem conflicte cu anumiţi oameni, fiindcă externalizăm una din părţile unui conflict. O parte necunoscută din noi, o parte pe care nu o recunoaştem în noi va fi proiectată în celălalt, fiindcă e mai comod să ne luptăm cu alţii decât cu noi înşine. E bine de reţinut că întotdeauna tindem să vedem în afară ce nu vrem să vedem înăuntru. Devenim altceva decât ceea ce suntem, fiindcă ne e frică să fim ceea ce suntem. În primii ani ai vieţii, personalitatea se dezvoltă pe baza unor frici şi angoase fundamentale, iar mai târziu ne e frică să fim ceea ce suntem de teamă să nu pierdem iubirea.”

EI ŞI ELE. Din copilărie auzi că fetele sunt mai sensibile. O fi, n-o fi un şablon? “Lumea e plină de şabloane”, spune psihologul Mihnea Popescu. “Dar aici e un adevăr: femeile sunt mai predispuse să verbalizeze, să-şi exprime emoţiile. Dezvoltarea culturală nu face decât să le susţină în a-şi arăta slăbiciunea. Asta se aşteaptă de la ele. Pe când de la bărbaţi aşteptarea e cu totul alta: ei trebuie să fie mereu puternici şi de aceea în cursul terapiei se orientează asupra faptelor, fenomenelor, nu spre sentimente şi trăiri. Pentru ei, important de spus e că i-a părăsit aia sau au pierdut cutare.” Despre “femeile puternice” e complicat de vorbit. Expresia extrem de populară printre corporatiste, producătoarele de emisiuni pentru femei şi cititoarele de reviste glossy, ne duce într-o zonă adleriană a protestului viril sau a invidiei de penis, cum se mai zice, încât e greu de discutat într-un articol generalist. Important e de reţinut că femeile care se orientează foarte mult spre  atitudinile masculine, spre confiscarea puterii, a banului, a influenţei sociale, îşi neagă oarecum feminitatea. Spus foarte pe scurt, în maniera “pitziponcească” despre care vorbea psihologul la început, când se referea la alte interviuri. Dar a vorbi despre psihologie la ziar înseamnă oricum a fluiera o simfonie, vorba maestrului Păunescu, aşa că facem ce putem.  

Cu misoginii e şi mai groasă treaba, şi, când zic “groasă”, rog să nu fiu (psih)analizat… Mihnea Popescu explică fenomenul: “Dacă privim un bărbat misogin vom vedea că este de regulă genul care se vrea macho. Exclusiv masculin în atitudini, gesturi, expresii, pare şi ţine să pară un ins fără sentimente. De fapt, această misoginie este ura lui împotriva propriei feminităţi, deplasată în relaţia cu femeile. Ură care poate indica o homosexualitate latentă”. Buun! Să ne-aşezăm mai bine şi să discutăm despre femeile bătute. Femeile care acceptă toată viaţa aceste tratamente zicând “Pentru copii stau cu el” sau “Unde să mă duc?”. Psihologul arată o altă faţă a problemei: “Este vorba despre masochism. Inconştient, aceste femei nu se simt iubite decât dacă sunt bătute. Am cunoscut o femeie din mediul rural care se plângea mereu de bătăile pe care i le aplică soţul. La un moment dat a spus: «Nu mă mai iubeşte!» şi la întrebarea «De ce credeţi asta?» a fost foarte clară: «Păi nu m-a mai bătut de două săptămâni»”.  

Ne despărţim, iar eu rămân cu senzaţia că ne-ar trebui luni bune să facem un interviu cât de cât complet, dar oricare om poate să o ia pe cont propriu şi să caute cu ajutorul unui specialist de genul lui Popescu acele adevăruri pe care, de regulă, le ascunde după o sumă de şabloane, expresii goale, raţionalizări facile şi comportamente de circumstanţă. N-am mai apucat să discutăm despre ce este Complexul lui Oedip. Probabil un nou mall.

Curicullum Vitae
Mihnea Popescu
Mihnea Popescu este licenţiat al Facultăţii de Psihologie, specializat în psihoterapie psihanalitică, absolvent al FROPA (Federaţia Româno-Olandeză de Psihoterapie Psihanalitică), membru ARPP (Asociaţia Română de Psihoterapie Psihanalitică), autor a numeroase articole de specialitate, participări şi prezentări de articole la congrese naţionale şi internaţionale de psihoterapie.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.