Cele două fețe ale optimismului

Toți am traversat momente dificile pe parcursul existenței noastre si, la momentul respectiv, am găsit soluții mai mult sau mai puțin benefice pentru a ieși cu bine din ele. De multe ori, “cu bine” sau “benefic” a însemnat să supraviețuim. Astfel că, după o perioadă în care resursele noastre psihice au fost solicitate îndelung, nu ne-a mai rămas stropul necesar pentru a ne uita în urmă să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat si, ulterior, cu ajutorul acelei ințelegeri, să putem schimba ceva pe viitor. Ori, dacă totuși o facem, căutăm răspunsul cel mai puțin copleșitor emoțional pentru că e in firescul lucrurilor să vrem să ne bandajăm și nu “să punem sare pe rană” atunci când încă ne doare.  Până la următoarea căzătură.

Uneori, ne fabricăm bandajul dintr-o viziune optimistă, un gând pozitiv, menit să scoată din situația dureroasă o explicație, un sens, o perspectivă cu ajutorul căreia să ne păstrăm coerentă imaginea despre noi înșine si despre cei din jur, precum și relațiile cu aceștia. Se întâmplă astfel pentru că nevoia de sens este vitală pentru psihicul nostru și sentimentul de sine ne asigură supraviețuirea emoțională. 

Si, totuși, ce ne facem când, uitându-ne în urmă, observăm că, deși am făcut eforturi mari să schimbăm câte ceva în jurul nostru, ne invârtim în același cerc vicios al suferinței, intâlnim același tipar de oameni pe care îi iubim sau îi urâm, îi ajutăm sau suntem ajutați, îi părăsim sau suntem părăsiți ori ne trezim prinși în mijlocul unor situații ce par să se repete ori să aibă deznodăminte similare? Întrucât numitorul comun al acestor situații suntem noi, poate că ar ajuta ca schimbarea pentru care muncim să se petreacă înăuntrul nostru, cu prioritate față de schimbările externe, acestea din urmă devenind ulterior o consecință și nu un scop în sine.

Nu e de neglijat însă nici faptul că schimbările nu se realizează din zona de confort a omului și că, de multe ori, acestea sunt resimțite ca fiind frustrante, dureroase sau generatoare de anxietăți. Poate că schimbarea presupune să renunțăm la ceva ce ne face rău dar totusi ne este familiar și se afla in controlul nostru iar necunoscutul, deși cu potential benefic, produce în noi multa anxietate pentru ca este…necunoscut.

În virtutea principiului “alegem răul cel mai mic”, poziționăm familiarul în rolul răului cel mai mic, ales. Si riscăm să ne întoarcem, echipați fiind cu un instinct de autoconservare, la bandaj. Închidem ochii, amorțiți fiind de durere și de imaginea tulburătoare a rănii și o acoperim cu bandaj, înainte de a curăța rana, pentru că știm că asta ne va durea și mai tare. Lipim apoi un sticker cu o față zâmbitoare pe bandaj deoarece suntem convinși că o gândire pozitivă atrage lucruri pozitive. Și trăim cu speranța că rana va dispărea la un moment dat….

Așa se construiește sinele optimist: cu dorințe, speranță de mai bine și iluzii care creează asteptări. Ne echipăm cu acest arsenal optimist, folosindu-l ca antidot pentru sinele rănit care se formează în urma experiențelor dureroase. Amplificăm si exagerăm acele amintiri rare, dar reale, ale situațiilor în care am avut reușite, am fost fericiți în relații, ne-am simtit iubiți, apreciați sau încurajați de cei din jur.

Intră astfel în funcțiune un mecanism de autoprotecție a psihicului care menține separate cele două parți ale identității de sine, sinele optimist si sinele ranit, permițând sinelui optimist să se afirme în exterior în timp ce sinele rănit rămâne inconștient. Sinele optimist are rolul de a apăra individul de conștientizarea unei realități intolerabile, generatoare de frustrări provenite din dezamăgirile unor nevoi neîmplinite, în timp ce sinele rănit ține amintirile suferințelor și disperării bine ascunse în inconștient și astfel, neaccesibile pentru adaptarea la realitate.

Totodată, acest mijloc de apărare psihică reușește să țină separate cele două realități, realitatea internă si cea externă. Cele doua viziuni, cea optimistă (sinele optimist) si cea pesimista (sinele ranit), trebuie ținute la distanță pentru a menține un echilibru psihic deja fragil. Confruntarea cu realitatea, uneori dureroasă, ar spulbera acest echilibru.

Sinele optimist este nerealist și vede situația de care are nevoie ca fiind plină de speranțe și perspective. Imaginea sa este nerealistă deoarece ignoră semnalele negative și suferințele din trecut care, în mod firesc, dacă ar fi conștientizate, atenționează individul că trebuie să se apere de un pericol, pe viitor.

Atunci când amintirile despre eșecurile din trecut sunt ținute în conștiință separat de dorințele și idealurile construite în minte, atunci când nu se face o diferență între putință și dorință, între realitate și fantasmă, dezamăgirile iau prin surprindere și pe cei mai optimiști indivizi iar de aici până la o prăbușire emoțională nu este decât un pas. Trăind de pe urma intensității unor dorințe menținute în sinele optimist, în momentul în care fantasmele nerealiste sunt spulberate, indivizii trebuie să înfrunte realitatea că nu există situația sau persoana care să le satisfacă nevoile.

Astfel se întâmplă, de exemplu, cu persoanele care suferă un colaps psihic din cauza pierderii unei relații în care acestea au suprapus fantasmele sinelui optimist peste realitatea negativă a partenerilor după care tânjeau.

Deși relațiile sunt descrise ca fiind neproductive, indivizii se află în incapacitate de a-și imagina că ar putea renunța la aceste relații deoarece sinele dominant, cel optimist, nu permite conștientizarea însușirilor negative ale persoanelor pe care le îndrăgesc, deși acestea dăunează relației. Acest lucru se întâmplă pentru că partenerul pierdut sau care este pe cale de a fi pierdut, reprezintă un obiect al dorinței și, în același timp, imaginea de sine a acestuia nu a fost confruntată cu realitatea trăită de-a lungul relației.

Sinele extrem de optimist al persoanei care a suferit, care se simte neiubită și nesprijinită este în mod necesar nerealist, întrucât el menține speranța vie atunci când este lipsită de iubire sau este prea puțin sprijinită de cei din jur. Iluzia care se creează în astfel de momente este aceea ca cei din jur față de care suntem atașați au potențialul de a ne iubi, fapt care ne permite să ne iubim pe noi inșine.

Iluzia reconfortantă devine o contragreutate la sinele rănit, în mare parte neconștientizat, acționând ca o barieră în calea depresiei și a prăbușirii psihice. Prețul plătit constă în alegeri bazate pe iluzii și nu pe realitate. Mai concret, ne îndrăgostim de propriile iluzii, fără să putem vedea că dezamăgirile trăite și atribuite acțiunilor celor din jur sunt de fapt dezamăgirile provenite din propriile asteptări și nu din datele realității.

Dacă această realitate ar fi pusă, prin forța împrejurărilor, față în față cu sinele optimist, amintirile din sinele rănit ar distruge fantasmele sinelui optimist. Și, odată expusă, realitatea trezește sentimente intolerabile de abandon, de singurătate, de neputință și deznădejde, de care avem tendința să ne protejam cu ce avem la îndemână și cât mai rapid. Uitând. Repetând. Sperând.

Sinele optimist, separat în conștiință de experiențele dureroase ce formează sinele rănit, se intâlneste la persoanele care au suferit dezamăgiri prea mari pentru cât puteau înțelege și tolera la acel moment, ca urmare a experiențelor timpurii cu persoanele semnificative din viața lor.

Copiii proveniti din familii disfuncționale, indiferent de statutul social sau financiar, se bazează pe sinele optimist ca mijloc de apărare împotriva prăbușirii întregii personalități.

Sinele lor optimist preia astfel controlul asupra percepției realității.

Persoanele care au beneficiat de relații de atașament sănătoase nu dezvoltă acest mecanism de separare în perioada adultă pentru a se proteja de dezamăgirea cauzată de relațiile în care sunt implicați. Acestea părasesc relațiile atunci când comportamentul dăunător vine din partea celui pe care îl doresc, spre deosebire de persoanele care, odată confruntate cu respingerea din partea unui obiect frustrant, apelează la mecanismul defensiv pentru a se ascunde de aspectele care amenință continuarea relației și astfel, protejându-se de o suferință și mai mare, abandonul.

Înțelegând cum funcționează mintea noastră în situații care ne copleșesc emoțional, fiind în contact cu suferințele trăite și conștientizând că ele reprezintă o realitate, dobândim o capacitate mai mare de a tolera frustrările inerente experiențelor de zi cu zi. Nu ne putem feri de suferință, dar putem învăța să o recunoaștem și să o îngrijim. Ori, dacă distorsionăm realitatea, considerând că o situație nu ne-a rănit, doar pentru că e prea greu de trăit, nu înseamnă că rana nu există.

Nevoile emoționale nesatisfăcute nu dispar niciodată și așteaptă să fie exprimate.

Nefiind conștientizate la momentul la care au fost trăite prima oară, ci, dimpotrivă, uitate în mod defensiv, nu putem să ne dam seama de unde provin, ceea ce face și mai dificil procesul de vindecare și de schimbare. Mai mult, ele se vor traduce în forme deghizate de comportament și de gândire, neadaptate realității, întrucât ele corespund unui context si unui nivel de dezvoltare din trecut, in timp ce suntem nevoiți să ne descurcăm cu ele în prezent.

E important să putem face o distincție între gândirea optimistă în sine și gândirea optimistă ca mecanism defensiv.

Prima se formează în urma înțelegerii atât a aspectelor pozitive cât și a celor  negative, specifice unei situații cu care ne confruntăm sau a unor relații în care ne aflăm, urmat de un proces conștient de deliberare mentală și emoțională, in strănsă legătură cu realitatea.

A doua, după cum am văzut mai sus, are rolul de a proteja psihic individul de suferința provocată de evenimente dureroase, sentimente care sunt ținute separat de cele satisfăcătoare, în inconștient, distorsionând realitatea.

E firesc să ne apăram atunci când simțim că ne aflăm în fața unui pericol, atât fizic cât și psihic. Frica reprezintă o emoție universală ce naște comportamente automate, inconștiente. În fața unei suferințe fizice sau emoționale deopotrivă, există tendința naturală de a diminua suferința, cu orice mijloace. Însă, pentru a înțelege cum s-a produs suferința precum și care a fost contribuția noastră la producerea ei, ce rol am jucat în această dinamică, e nevoie să ramânem în durere un timp.

Omul se dezvoltă cu frustrare. E important insă ca frustrarea să fie optimă pentru a contribui la toleranța emotională și la creșterea psihică; în caz contrar, se poate transforma în traumă.

Concluzionând, poate că dezideratul de a fi fericiți, ridicat la rang de ideal si devenit ghid pentru acțiunile multor persoane, dar și sursă de “dezamăgiri” atunci când s-au bazat pe “amăgiri”, ar putea fi ajustat sub forma asteptărilor realiste de a fi funcționali în viața noastră.  Să funcționam, fără să ramânem blocați într-un ideal, într-o iluzie și să ne adaptăm realității.

Să fim optimiști, dar cu măsură. Și cea mai potrivită măsură e cea dată de realitate, nu de fantasmă; de putință, nu de dorință.

Oana Petrescu are o practică de psihoterapie psihanalitică și consiliere psihologică la cabinetul ei privat. Contact: 0740.691.054

Pentru a vedea profilele altor psihoterapeuți recomandați de site-ul nostru poate fi accesată pagina dedicată.

___________________________________________________