Carantina – drumul catre libertate

Actuala situație de carantină forțată de autorități – în cazul celor bolnavi – sau de bună voie asumată, în contextul pandemiei produsă de virusul de Covid-19 – ne ridică una dintre provocările adolescenței sau a regimurilor totalitare, ne face să ne întoarcem la a fi ascultători, supuși unor autorități și unor contexte mai largi.

Ne invită la a dezidealiza libertatea care, la extrema ei – unde nu ține seama de nimic decât de ea însăși – se transformă în anarhie, în întoarcere la junglă, aruncând la coș zecii de mii de ani de evoluție.

În continuare vom reflecta puțin asupra acestor chestiuni.

O mică parte dintre cetățenii României, și anume cei mai în vârstă, trecuți prin închisorile comuniste sau prin perioade de domiciliu forțat – precum unii dizidenți – sunt sau, mai degrabă, ar putea fi mai familiarizați cu provocările actuale.

Cei mai tineri, însă, au șansa să se întâlnească, conștient  – poate pentru prima oară cu adevărat – cu tema acceptării unor bariere puse libertății lor de mișcare, voinței lor.

O adevărată regresie a fiecăruia la o perioadă de bebeluș, când scutecul pus de un cineva, așa cum voia el de strâns, lăsat cât voia el, reprezenta o carantină imposibil de forțat și, presupunem, adesea urâtă cu patimă, o patimă care nu cunoștea măcar un cuvânt în care să stea, cât de cât, zăgăzuită.

Mai apoi, odată cu educația, lucrurile obligatorii s-au înmulțit, omul matur și culturalizat definindu-se, printre altele, prin capacitatea de a-și asuma că libertățile sale se află în cadrul unor mai largi contexte, de care trebuie să țină seama.

Dacă stăm să ne gândim, domolindu-ne narcisismul, recunoaștem să nu suntem prea importanți, că ne naștem într-o lume deja constituită, în care alți oameni au stabilit ce se face și ce nu, aici lucrurile căpătând chiar nuanțări și chichițe istorice și socio-culturale.

Alți oameni, dinainte de noi, au stabilit că traversăm la verde și stăm la roșu, că nu e frumos să ne scobim în nas de față cu alte persoane, că fiecare activitate se face după niște reguli, în baza unor aprobări, că fiecare câștig bănesc personal trebuie să suporte un mic minus, o sumă care se duce în contextul mai mare și care se întoarce, la nevoie, la noi, pe diferite căi – a ambulanței care te ridică din stradă, chiar dacă nu ai acte, a soldatului care va muri pentru tine, în caz de nevoie, a buldozerului care va încerca să te scoată de sub dărâmături, după cutremur, șamd.

Adolescenților le este cel mai greu de găsit echilibrul balanței, nevoia lor, firească, de a se desprinde de modelele parentale, de a fi altfel decât părinții lor, nu niște simple clone, ducându-i în zona cunoscutelor revolte, care, la rândul lor, dacă sunt bine primite de „autorități” – adică nu zdrobitor – se vor modula, se vor îmblânzi, făcând loc maturității care ține seama, deopotrivă, de propriile dorințe și de dorințele lumii în care se află.

Acum iată-ne aici, în situația de a ne maturiza cu adevărat, căci  după aproape o jumătate de secol de comunism, în care ne-am supus cu umilință și frustrare, și nu cu o asumare firească a rolului și a cerințelor, provenind din înțelegerea justeței unor interese superioare, a urmat momentul 1989, cu ruperea zăgazurilor, aria libertății extinzându-se brusc atât de mult încât a părut, pentru unii, că limitele nu mai există.

A fost ca și cum un tată-zbir ar fi murit și copiii săi au rămas deodată expuși lipsei de regulă,  de siguranță a unei legi care, chiar dacă te îngrădește și te nedreptățește, te și apără, dacă o respecți.

Și fiecare, după zestrea sa naturală, a putut să folosească libertatea creator sau dimpotrivă.

Momentul actual este unul rar și special, căci „dușmanul” nu mai este unul dintre noi, oamenii, nu mai este chiar o parte a noastră – cu care să ne putem lupta cu arma în mână sau prin veșnice demonstrații de stradă, ca până mai deunăzi, când implicarea ajunsese sinonimă cu revolta, când o parte a oamenilor aveau nevoie să găsească vinovați pentru orice într-o altă parte a oamenilor.

„Dușmanul”, ca să dispară, are nevoie să fim pur și simplu cu adevărat maturi. Cu libertatea asumată ca oamenii mari.